A fost sau n-a fost Halloween? Când „doliul național” s-a suprapus cu un party.

Inițial m-am gândit să scriu un articol despre Halloween-ul românesc. Apoi a explodat un club din București și o sumedenie de alte baruri sau cluburi și-au închis porțile și au anulat evenimentele în semn de solidaritate sau de doliu național. Festivalul Național de Teatru din București a amânat câteva spectacole între 31 octombrie și 2 noiembrie. Lumea s-a închis în casă participând în mod virtual la un eveniment de pe Facebook ce „promova” refuzul ieșitului în baruri în noaptea de după tragedie. Oamenii și-au pus poze negre la profil și au distribuit liste cu spitale la care se poate dona sânge, liste cu victime, liste cu morți, liste cu numere de telefon, opinii despre cât de mizeră e țara asta, opinii despre cât de distrus era clubul ăla, opinii despre cum ar trebui luate măsuri peste tot, opinii despre ce ar trebui să facem și cum să ne comportăm în astfel de situații, statusuri de empatie…

De obicei fac un pas înapoi și încerc să privesc problema dintr-un unghi mai lucid, dar poate fac asta doar fiindcă nu am fost nicicând implicată personal într-un astfel de eveniment. Încerc să mă pun în pielea unor oameni care au fost direct afectați de ce s-a întâmplat și îmi dau seama că e aproape imposibil, fiindcă cu cât mă adâncesc mai tare în empatia artificială cu atât îmi doresc să ies mai repede din zona respectivă. E imposibil. Și atunci rămân cu dezgustul față de ipocrizia doritoare de atenție a celor care își exprimă în mod public anumite „trăiri” legate de eveniment. Înțeleg solidaritatea și înțeleg să ne implicăm cu toții într-o problemă care ne poate afecta mai devreme sau mai târziu pe fiecare. NU barurilor fără ieșiri de siguranță! NU barurilor construite în clădiri vechi de peste o sută de ani de pe care cade tencuială! NU barurilor fără extinctoare sau truse de prim ajutor! NU bombelor! NU teroriștilor! NU corupției! NU  armelor și NU drogurilor! Ce să mai zic? Mi se par niște reacții din bun simț, naturale și niște nevoi pe care ar trebui să le exprimăm întotdeauna și nu doar atunci când avem de-a face cu aproape treizeci de morți stupide, strigătoare la cer, din care urlă absurdul. Dar știm cu toții că niciodată nu se întâmplă așa. Nu poate să te doară ceva până când n-o pățești.

Am fost nervoasă când am aflat de morți, la fel cum sunt nervoasă de fiecare dată când aflu că cineva moare tânăr, sănătos, într-un mod imprevizibil precum căzându-i o cărămidă în cap în timp ce merge la un film cu prietenii. Cam asta s-a întâmplat și cred că cel mai mult ne afectează șocul, situația revoltătoare și, mai ales, faptul că avem aproximativ aceeași vârstă pe care o aveau oamenii de acolo. Da, este revoltător, dar mă întreb în același timp dacă atmosfera care s-a generat pe plan virtual își are rostul și în ce măsură. Făcând un exercițiu de imaginație și transpunându-mă într-o lume în care rețelele de socializare nu există sau există la un nivel mult mai vag, îmi dau seama cât de caraghioși părem exprimându-ne, unii dintre noi, simpatia față de un lucru pe care nu avem cum să-l înțelegem și cu care nu avem cum să empatizăm cu adevărat. E minunat că avem accesul la informație și sfânta libertate de exprimare și de opinie, dar nu înțeleg nevoia de afișare care este, de fapt, o nevoie egoistă de a răspândi vestea că ești om și că ai sentimente. Nouăzeci la sută din pozele negre de la profil și nouăzeci la sută din statusurile de „empatie” sunt false, iar asta e din cauză că oamenii au pur și simplu nevoie să afle!! că sunt în continuare oameni cu sentimente și cu emoții adevărate. Cum afli dacă ești în continuare om? Sacrificându-ți poza de profil și timeline-ul pentru două-trei zile în care, vezi Doamne, ești cu sufletul la niște oameni necunoscuți. Apoi acțiunea îți va fi validată prin câteva like-uri, share-uri și prin extraordinarul sentiment pe care-l ai când vezi că și alții fac la fel ca tine. Bine-nțeles, de fapt ești doar cu sufletul împăcat că ți-ai accentuat condiția de om prin bunătatea de care dai „dovadă” păsându-ți. Dacă aș fi o rudă apropiată sau un prieten bun de-al unui mort din Colectiv m-ar cam durea undeva de doliul pe care îl porți tu pe Facebook. Dar cumva avem, sau ne place să avem impresia că până și cei morți văd „de acolo de sus” că cuiva îi pasă. Prin urmare, nu ajuți pe nimeni. De fapt, ba da, te ajuți pe tine. Vrei să ajuți? Donează, trimite, sună, fă ce-ți stă în puteri pe planul real și nu-ți mai masturba ego-ul pe cel virtual. Ca să nu mai vorbesc de ridicolul situațiilor în care oamenii postează mesaje de „odihnă-n pace” pe profilurile de Facebook ale morților. Doamne, dacă îmi doresc să se mai întâmple ceva după ce mor (în caz că mor și eu stupid) e să-mi dispară pagina de Facebook. Și să nu v-aud că bociți virtual.

Românii fac din moarte un eveniment de-a dreptul catastrofal. Acum nu mai vorbesc despre tragedia din București, ci în general. Bine-nțeles, totul se explică prin ce ne-a băgat pe gât religia. Trebuie să bocim, trebuie să urlăm, să intrăm în depresii, a murit un om, s-a terminat lumea și „nu ne vine să credem că nu mai e printre noi”. La o inspecție mai amănunțită a sentimentelor, o să ne dăm seama că, de fapt, e vorba de tragedia personală a celui rămas în viață, deci intervine tot un act egoist pe care chiar cred că trebuie să încercăm să-l eliminăm. Ar fi greu, fiindcă trăirile astea sunt extrem de adânc înrădăcinate în noi și sunt convinsă că aș reacționa foarte urât dacă aș fi pusă într-o situație de genul ăsta. În fine, m-aș bucura să mă trezesc într-o zi într-o lume mai „trează” din punctul ăsta de vedere. Nu-mi place și nu înțeleg ideea de doliu, mi se pare o adâncire inutilă într-o stare negativă persistentă a prorpiei persoane care nu aduce nimănui nimic bun.

În ceea ce privește Halloween-ul, cu toată atmosfera apăsătoare pe care au alimentat-o românii din toate colțurile prin diverse mecanisme mai mult sau mai puțin exagerate ori de bun simț, eu zic că a fost. Unele baruri au donat banii strânși cu ocazia sărbătorii familiilor celor din Colectiv și supraviețuitorilor, ceea ce mi s-a părut perfect normal. Altele și-au închis porțile, ceea ce e pe de-o parte de înțeles, dar într-o mare măsură a fost o mișcare de turmă și nu știu câți au făcut-o pe bune, din motive reale. Mie-mi place Halloween-ul că te costumezi și mergi așa pe stradă și e noapte și râdem. Dacă aș putea, aș purta o mască sau un costum diferit în fiecare zi și aș merge așa oriunde, oricând. Pe de altă parte, cred că facem deja asta cu toții. Mai ales pe rețelele de socializare unde e un Halloween constant. Mai ales când trebuie să arătăm cine suntem, cine nu suntem și, mai ales, că suntem!