ANONIMUL 2014, o jumătate de experiență

Din motive „tehnice”, am ajuns la Anonimul abia în a treia zi a festivalului. Având însă, ca şi aproximativ toate festivalurile de film, un program destul de „permisiv”, am avut ocazia să vizionez și câteva dintre filmele/calupurile pe care le ratasem.

După nenumăratele variante de explicaţii şi de răspunsuri la întrebarea „De ce nu se ține Anonimul în Deltă?” și după toate teoriile conspirației auzite și autoinduse, nu am reușit să ajung la o concluzie în ceea ce privește ediția de anul viitor, deși toți prezentatorii/președinții/selecționerii au dat asigurări că „la anul ne revedem la Sfântu Gheorghe”. Singura concluzie fermă e că Anonimul nu are ce căuta între betoane, oricât de mult s-ar fi dorit aducerea spiritului deltei în prăfuita şi aglomerata capitală.

Discuţia despre diferenţa evidentă dintre atmosfera din Delta Dunării și cea din București e de prisos. Legat de de finanțe (și cheltuieli), e oarecum supărător că intrarea la proiecțiile din timpul zilei (respectiv cele de la Cinema Studio) a costat 10 lei, în timp ce delta oferea aceste delectări gratuit. Dar aici sunt de discutat probabil aspecte economice pe care le implică mutarea forţată într-o zonă citadină scumpă.

Distanța dintre cele două locuri bucureştene (au fost proiecţii la Cinema Studio și Arena Verde Stop) e una de câteva stații bune de metrou. Sunt locuri care creează stări foarte diferite – de la spectator de cinema la cetățean responsabil prin metrou la hipiot alcoolizat pe iarbă. Această joncţiune nefericită e total împotriva curentului din deltă, care îşi ține „invitaţii” moi și visători. Anonimul 2014 a însemnat, așadar, fuga după metrou și bani cheltuiți noaptea pe taxiuri greu de găsit.

Arena Verde Stop e un loc drăguț; o tentativă de rupere de civilizație, pe de o parte reușită, pe de altă parte chiar deloc (la intrare se află un hotel pentru câini…). Într-un mod aproape ironic și suprarealist, e locul unde lucrurile beneficiau de o totală lipsă de organizare. Câteva aspecte pozitive au fost micile terase înlănțuite foarte cochet în jurul spațiului respectiv şi cei care le-au ocupat, pe acelaşi vibe ca și în deltă. Însă numărul oamenilor veniți să se bucure de festival a fost destul de scăzut. Atmosfera a adus deseori a festival medieval dintr-un te-miri-ce orășel „mort”. Cu siguranţă că numărul mic al participanților a fost cauzat în special de înlocuirea spațiului exotic cu cel obosit al Bucureștiului, nivelul de entuziasm şi energie fiind mult sub cel de la Sfântu Gheorghe.

În timp ce la Cinema Studio lucrurile au părut că decurg conform programului anunțat, la Arena Verde Stop partea tehnică a luat-o deseori razna. Proiecțiile au fost amânate sau întârziate mai ceva ca trenurile românești, dintr-o indiferență absolută neconformă cu spaţiul citadin. Acest fapt se justifica parcă mai bine dincolo, în deltă, unde inconvenientele au fost ignorate sau „iertate” de lipsa unui program în afara celui de festival al spectatorilor.

Din câte am apucat să văd

Lungmetrajul care a și câștigat trofeul Anonimul din acest an, Remote Control, o coproducție Mongolia-Germania în regia lui Byamba Sakhya, m-a trimis acasă după primele 45 de minute, pe care cu greu am reușit să le urmăresc. Prima impresie a fost aceea de zero acțiune; cu un protagonist total pasiv, cu o mână de conflicte interioare şi exterioare insipid formulate. Până aproape de jumătatea filmului, nimic nu atrage atenţia din punctul de vedere al construcției narative sau al personajelor. Rămâne imaginea, care de altfel este peste majoritatea producțiilor din festival.

41005

The Tribe (Tribul), unul dintre cele mai bune filme de la ANONIMUL 2014

Plemya (The Tribe), primul lungmetraj al regizorului ucrainean Myroslav Slaboshpytskiy, a fost preferatul meu din competiția de anul acesta. După oarecum obositorul și reduntantul La voz de los silenciados (The Voice of the Voiceless, 2013) al lui Maximόn Monihan – de la care am ieșit epuizată neplăcut, dar și cu o ușoară simpatie pentru subiect și pentru poveste în general – mi-am spus: „încă un film care abordează teme legate de dificultățile prin care trec deficienții de auz”. Întotdeauna mi s-a părut o cale (prea) ușoară ca un film să fie bazat pe un subiectul neobişnuit, special. De data aceasta, însă, avem de-a face cu un univers al semnelor, lipsit în totalitate de dialoguri vorbite. E o lume care le aparține în totalitate unor adolescenți (un grup de liceeni cazați într-un cămin) cu preocupări potrivite mai degrabă celei mai joase spețe de delincvenți: prostituție, violență, jafuri, crime. Termenul de trib este, așadar, justificarea perfectă a tuturor extremelor care pot fi „savurate” în timpul peliculei; legile pe care le aplică sau pe care le încalcă sunt aceleași care se regăsesc și în cele mai sălbatice-social locuri ale planetei. Pe lângă povestea cu adevărat agresivă și tulburătoare, se remarcă imaginea care merită lăudată și doar pentru numeroasele planuri secvență complexe-tehnic și extrem de bine „organizate”.

The Monk al regizorului asiatic The Maw Naing este o coproducție Burma-Cehia care spune povestea unui tânăr ce se pregătește să devină călugăr și care are îndoieli în legătură cu acest foarte posibil viitor al său. Probabil cel mai interesant lucru în legătură cu acest film este contextul în care a fost realizat (este primul lungmetraj independent regizat în ultimii cincizeci de ani în Burma) și perspectiva asupra universului religios în care trăiesc călugării acelei zone.

Casa Grande a început cu vreo două ore mai târziu faţă de ora la care era anunţat şi asta m-a făcut ca la filmul brazilian al lui Fellipe Barbosa să adorm după primele 15 minute. Nu la fel s-a întâmplat cu documentarul Jodorowsky’s Dune, regizat de Frank Pavich, pe care l-aș recomanda oricărui cinefil. Oricât de mult m-a bucurat proiecția acestui documentar (pe care l-am revăzut în cadrul festivalului), nu pot spune același lucru despre speech-ul domnului Cristian Tudor Popescu, care, într-un exces de pasiune atât pentru romanul lui Frank Herbert cât și pentru documentarul în cauză, nu s-a mai oprit din povestit pe scenă, la microfon, timp de douăzeci de minute, ambele produse artistice.

Scurte și diverse

Scurtmetrajele din acest an au fost destul de variate, fapt care se datorează probabil și amestecului de filme din toate țările. Deci, viziunilor diverse ale regizorilor.

Am apreciat Lumină firavă (Dim light) regizat de Florina Dumitrache, pentru modul în care a reușit să prezinte un univers apocaliptic în stil horror fără a depăși limita penibilului, atât de firavă în acest moment al cinematografiei românești. Și băieții câteodată (Even boys sometimes) regizat de Matei Lucaci-Grunberg, prezent la diverse festivaluri (deci se prea poate că mai cunoscut), are umor și prinde la mai multe categorii de public, adresându-se prin diverse mijloace atât cunoscătorilor într-ale cinematografiei, cât și pubicului larg.

Taiwanezul Buy 1 get 1 free în regia lui Chia-Ho Tai nu pare să aibă vreun sens. O poveste destul de simplă este expusă în cel mai haotic mod cu putință, șocând doar prin imagini dezgustătoare care nu au legătură neapărat cu ideea de bază. De asemenea, filmul lui Mihai Ghiță, Nadir, are joc actoricesc, imagine și sunet mult peste o poveste seacă, lipsită de orice moment captivant; care conclude prin nimic altceva decât prin a spune că, în 1977, a existat un cutremur.

Bomberman (Barna Nemethi) e de apreciat prin faptul că lansează o idee cât se poate de originală în ansamblul cinematografiei româneşti. Filmul spune povestea (probabil a) ultimelor clipe din viaţa unui om de ştiinţă ce doreşte să descopere motivul pentru care oamenii recurg la atacuri sinucigaşe. Bazându-se într-o mare proporţie pe puterea personajului principal (atât din punct de vedere psihic, cât şi fizic), Bogdan Dumitrache a reuşit să susţină filmul prin trecerile de la o stare la alta.

Filmele memorabile de la Anonimul au fost în mare cele care au rulat şi la alte festivaluri de film la care am participat. 12 minute (12 minutes), în regia lui Nicolae Constantin Tănase, reuşeşte să abordeze teme despre viaţă/moarte/răzbunare într-un mod comic şi ironic. Realizează oarecum un omagiu prin imagine, joc actoricesc şi regie, filmelor de acţiune de serie B. 1969 al regizorului Alexandru Aurelian Ispas nu se remarcă neapărat din punctul de vedere al scenariului sau al poveştii în sine, ci prin imagine, scenografie şi prin modul în care reuşeşte să redea atmosfera unei zile privită deopotrivă prin ochii unor copii plini de imaginaţie şi prin prisma adulţilor.

Cel mai bun scurtmetraj de ficţiune a fost desemnat Excursie (Excursion), regizat de Adrian Sitaru după un scenariu de Adrian Titieni. Povestea plină de umor a unui băieţel care fură un aparat de filmat pentru a imortaliza secvenţe din viaţa sa, după ce află că extratereştrii au ajuns în România, conţine atât umor sârnit de comicul de limbaj sau de caracterul tatălui (Adrian Titieni), cât şi simpatie şi emoţie prin construcţia relaţiei tată-fiu.

Din păcate, nu am vizionat câştigătorul premiului pentru cea mai bună animaţie (Wedding Cake regizat de Viola Baier) sau Omul al regizoarei Brigitte Drodtloff, distins cu premiul Ovidiu Bose Paştină.

Anonimul a reuşit să aducă laolaltă o sumedenie de producţii independente din lumea largă şi să le valorifice într-un mod sau altul. A pus accent pe ideea de debut sau de low-budget. Oricât de mult ar încânta sau ar pune pe gânduri astfel de producţii, Anonimul trebuie să revină în habitatul său natural, unde experienţa este trăită fără limitările unei metropole.


Festivalul Internațional de Film Independent ANONIMUL, ajuns la a 11-a ediție, a avut loc anul acesta în perioada 12-17 august 2014, la București.


 

User Rating: 0.0 (0 votes)
Sending