Astra printre picături

Am ajuns în Sibiu în a patra zi a festivalului. Astra Film Festival a împlinit anul acesta douăzeci și două de ediții și rezistă în continuare, înflorind de la an la an și păstrând un spirit tânăr, cu toate că este cel mai „bătrân” festival de film de pe meleagurile noastre. Pentru mine, Astra 2015 a însemnat a doua experiență în cadrul festivalului, după cea de anul trecut. În ciuda faptului că vremea posomorâtă nu mi-a prea deschis apetitul pentru experiențe în afara sălilor de cinema, am reușit să „gust” din atmosfera specifică Sibiului invadat de regizori, producători, filme, muzicieni sau concerte.

12080290_1056284107739454_5677210888836485169_o

Ca în fiecare an și ca la fiecare festival de film, nu mi-am dus la bun sfârșit misiunea auto-impusă de a vedea cât mai multe producții noi, românești sau care mi-au trezit interesul după citirea synopsis-ului. De câțiva ani încoace nu mă mai lupt cu problema asta, fiindcă oricum e imposibil să le împaci pe toate sau, mai bine zis, să-ți împaci fiecare curiozitate. Documentarul nu reprezintă un gen cu care să rezonez în întregime – îl urmăresc doar în cazul în care este vorba despre ceva ce mă interesează într-un mod cu totul special. Cu toate acestea, documentarele prezentate la Astra mi-au captat atenția de fiecare dată și, mai mult decât atât, mi-au trezit interesul pentru o urmărire mai îndeaproape a genului. Probabil e vorba de selecția realizată într-un mod cu totul profesionist sau de subiectele care mai de care mai exotice, fiind vorba de o aglomerare de documentare din toate colțurile lumii.

Rehearsals al Anei-Maria Vîjdea a fost primul documentar pe care l-am vizionat imediat după ce am ajuns. Cunoscând într-o oarecare măsură proiectul Roots Revival Romania, care presupune întâlnirea a opt muzicieni din șapte țări ce reinterpretează muzica Mariei Tănase, am considerat că Rehearsals este de neratat, măcar pentru o cunoaștere mai profundă a ceea ce înseamnă toată experiența artiștilor implicați. Documentarul urmărește exclusiv fragmente din sesiunile de repetiții ale formației create de muzicieni din Iran, Armenia, Turcia, Spania, Marea Britanie, Germania și România. Camera îi surprinde pe aceștia experimentând cu sunete și instrumente diverse, dezbătând opțiunile pe care le au în ceea ce privește selectarea melodiilor și interacționând într-un mod armonios și dezinhibat. Libertatea cu care muzicienii experimentează în sălile de repetiții, dorind să descopere sau să redescopere variante potrivite pentru melodiile pe care urmează să le interpreteze, se regăsește și în alegerea cadrelor și în mișcarea fluidă a camerei de filmat. Aceasta explorează spațiul într-un mod pur instinctiv, urmărind reacțiile muzicienilor și contopirea sunetelor cu armonia creată de grup.

Librăria Habitus a găzduit în aceeași zi un eveniment în cadrul căruia au fost proiectate documentare scurte realizate de studenți ai mai multor facultăți din țară. Majoritatea subiectelor explorau fragmente din viețile unor oameni care au fost îndeajuns de ofertante pentru a contura și evidenția viziunile regizorale ale tinerilor artiști. De exemplu, În vizită al studentei Hedda Bednarszky de la Facultatea de Teatru și Televiziune din Cluj-Napoca se remarcă prin estetica ce presupune cadre statice ce cuprind fragmente din universul unui bărbat în vârstă care locuiește singur. Neavând prieteni sau o familie care să îi fie aproape, acesta profită de prezența camerei-personaj pentru a-și dezvălui viața, trecutul și poveștile cu entuziasmul specific persoanelor singure, dar dornice de apropiere și de câte o vizită cât mai lungă.

Making of-ul premiatului și canonizatului film al Noului Val românesc, Moartea Domnului Lăzărescu de Cristi Puiu, a reprezentat oarecum o surpriză pentru mine, fiindcă mi-a amintit în primul rând de faptul că au trecut zece! ani de la lansarea filmului. Realizat de Andreea Pădureanu, making of-ul surprinde, bineînțeles, atmosfera de pe platourile de filmare, relațiile care se creează între membrii echipei, glumițele sau nervii ce se construiesc în paralel cu evoluția filmului și așa mai departe. Perspectiva camerei de filmat este aceea a „intrusului” care își dorește să pătrundă în culisele unui spectacol precum un fan înfocat al artiștilor care îl creează, dorind să cunoască toate dedesubturile și „secretele” acestui univers paralel filmului.

La Teatrul Gong au fost proiectate câteva documentare scurte realizate în anii trecuți în cadrul workshop-ului  Aristoteles. Astfel, am avut ocazia de a urmări documentare care împlineau zece ani și de care am rămas plăcut surprinsă, în special datorită subiectelor care păreau și astăzi actuale și proaspete. Independence (Independența) este un documentar observațional de Rastko Petrovic cu imaginea semnată de Dan Curean. Acesta urmărește momente din viața lui Răzvan, un băiat a cărui mamă e plecată la muncă în Italia. El se adaptează cu ușurință situațiilor de zi cu zi, locuind împreună cu tatăl și cu sora lui într-un fost cămin de nefamiliști. Modul în care Răzvan reușește să facă abstracție totală de prezența camerei de filmat denotă capacitatea remarcabilă a băiatului de a se detașa de condiția lui de „proiect” cinematografic, demonstrând în același timp sensibilitatea regizorului și a operatorului față de subiect.

Alte două documentare pe care le-am urmărit și care mi-au captat atenția. The Wolfpack și Naked tratează, după părerea mea, subiecte dificil de abordat din punct de vedere etic sau ideologic. De exemplu, Naked al regizoarei daneze Nicole N. Horanyi surprinde viața unei actrițe de filme porno de aceeași naționalitate, Denice Klarskov. Aceasta și-a început cariera în industria porno la 18 ani, iar, după o pauză de câțiva ani, a revenit pentru a juca în filme porno la 25 de ani. Aceasta este nevoită să se confrunte cu noile „tendințe”, să înțeleagă ideologia după care își ghidează viețile profesionale noile staruri porno, afirmând că nimic nu mai e la fel cum era pe vremea ei. Cu toate că spectatorul află multe din culisele industriei prin prisma lui Denice, perspectiva regizorală nu permite obiectivitatea subiectului tratat, impunându-și destul de clar propria viziune în legătură cu sentimentele actriței și cu realitatea în care aceasta se regăsește. Aceste elemente se regăsesc cel mai puternic în coloana sonoră aleasă pentru a accentua (în mod fals) anumite trăiri pe care spectatorul ar trebui să le aibă în legătură cu ceea ce află, manipulând printr-o tehnică facilă și stridentă în același timp.  Cu toate acestea, documentarul merită atenția unui public interesat de acest subiect măcar pentru detaliile din culisele acestei industrii sau pentru o cunoaștere mai profundă a ceea ce înseamnă activitatea în acest domeniu.

The Wolfpack, documentarul mult așteptat al regizoarei Crystal Moselle, a explorat poate unul dintre cele mai incitante subiecte: șase băieți și o fată au fost crescuți de către părinții lor într-un apartament din New York, fără a avea posibilitatea de a interacționa cu lumea exterioară decât prin filmele pe care le vizionau în interiorul casei. Toată viața, cei șase băieți au reinterpretat roluri și scene pe care le vedeau în filmele preferate, costumându-se și jucând cât se poate de veridic personajele alese. Documentarul surprinde primele lor ieșiri din acest univers condus de un tată autoritar cu idei extreme despre lumea înconjurătoare. Adaptarea la „civilizație” presupune ruptura de părinți și de ritualurile atât de bine impregnate în comportamentul lor de zi cu zi.

Astra ne-a priit. Cred că tuturor. Sibiul devine, cel puțin o dată pe an, unul dintre cele mai plăcute și primitoare orașe din România, însă festivalul Astra nu este un eveniment-excepție. Într-adevăr, fosta capitală culturală europeană își menține vitalitatea și energia unui oraș cultural presărat de evenimente care atrag un public larg, din toate colțurile țări sau ale lumii. Așadar, felicitări Astra și felicitări Sibiu!


Ediţia de faţă a fost cea de a 22-a şi s-a desfăşurat între 4 şi 10 octombrie 2015.


User Rating: 0.0 (0 votes)
Sending