Batman vs Superman vs Cinema

Nu există un film veșnic. Dacă ar fi existat unul, probabil cu toții am fi fost lipiți de un ecran urmărindu-l. Un film care să nu aibă post-generic, să nu aibă cartoanele de „Fin”, „The End”, „Sfârșit” etc. ar fi un film ce (momentan) sfidează legile naturii. Zack Snyder e printre cei care refuză asta și creează cu ajutorul lui „Batman vs. Superman: Zorii dreptății” (Batman vs Superman: Dawn of Justice) unul dintre prototipurile filmelor-stivă. O grămadă de elemente cinematografice (personaje, evenimente narative, scene, simboluri etc.) aranjate și ordonate pentru a genera un număr nedefinit de filme asemănătoare și consecutive: filmul anti-film.

Pe lângă ideea unui final deschis, unul în care să-i fie clar publicului că va mai exista o continuare, Snyder potrivește întregul film pentru acest final. „Batman vs Superman…” nu e nimic mai mult decât o săgeată imensă spre filmele viitoare.

Niciun regizor nu a reușit până acum să creeze un Lex Luthor credibil, unul dintre dușmanii „de suflet” și „de calibru” ai lui Superman. Zack Snyder nici măcar nu s-a chinuit. Chiar dacă Jesse Eisenberg e nelipsit de exuberanța și nebunia specifice lui Lex, acestea sunt servite ieftin, forțat, chinuit. Eisenberg seamănă mai mult cu un fiu de politician cu multe resurse/un terorist cu sindromul Tourette. În locul celui mai inteligent om de pe Terra, pentru care Superman reprezintă o amenințare atât a umanității, cât și a propriului ego, primim un Lex care caută mai degrabă să facă o baie de Techirghiol împreună cu Superman și Batman. E foarte dificil să-i atribui un țel. E peste tot. Bazându-te pe așteptările inițiale, ai putea presupune că va fi un adversar capabil, unul care să țină piept celui mai puternic om din lume. Dar, de fapt, Lex nu e nimic altceva decât un băiețel cu jucării interesante, speriat de imaginea demonică a unui tată ce-l pălmuia din când în când. E totuși un motiv destul de slab pentru care ai dezvolta o obsesie compulsivă față de figura paternă cu tente teiste și prin ea să încerci să distrugi umanitatea. Dar, în ciuda non-scopului și facilului motor de personaj, Lex Luthor e adevăratul motiv pentru care protagoniștii își măsoară bărbățiile. El îi cere lui Superman capul lui Batman pe tavă. Un alt ingredient la confuzia deja prea picantă a filmului. În Universul DC, Lex e antagonistul, unul dintre cei clasici, dar în film această calitate e neverosimilă. Dacă ar vrea să cucerească lumea, atunci n-ar mai încerca să o distrugă; dacă ar vrea să pară mai puternic decât Superman, atunci nu s-ar folosi de slăbiciunea lui; dacă l-ar vrea distrus pe Superman, nu i-ar cere să-l ucidă pe Batman; dacă ar vrea să fie Dumnezeu, n-ar da naștere unei creaturi pe care nu o poate controla. Motivele lui sunt la fel de neplauzibile ca și universul din care face parte.

Dar „grizonarea” legiuitorului din umbră părea una dintre cele mai bune inițiative de reboot înainte de premieră. Ideea unui Batman aflat la o maturitate psihică și fizică, o arătare plină de rănile trecutului războinic cu personalitatea cicatrizată a băiețelului martor la uciderea părinților săi, își crease de una singură potențialul. Putea fi un posibil substitut pentru Batmanul emanând experiență din „The Dark Knight Returns” al lui Frank Miller sau pentru cel calculat și plin de răzbunare din „The Killing Joke” al lui Alan Moore, sau pentru moralistul extrem din „Injustice: Gods Among Us”. În schimb, Snyder plasează responsabilitatea în mâinile lui Ben Affleck, care nu face un rol mizerabil, dar se cunoaște că pur și simplu nu are cu ce lucra. Replicile sunt ușoare, clișeice, tempo-ul e pe alocuri ratat. Acțiunile sunt fade, controlul și răbdarea sunt aproape inexistente, șarmul lui Bruce e șters, inteligența la fel, și-n plus abilitățile sale detectivistice nu le poți compara nici măcar cu cele ale lui Shawn din serialul Psych. A-ți uita shuriken-ul înfipt la intrarea polițiștilor, a tăia la perfecție plafonul unui camion cu Batmobil-ul lăsând doar mecanismul de urmărire și nimeni să nu se prindă, a încerca să fii hacker cu un dispozitiv care trebuia conectat personal la serverul extrasecurizat aflat lângă bucătărie și apoi să-l pierzi, să-l chemi pe Superman cu bat-signal-ul și să-l aștepți pe un teren părăsit (deși nu cunoști niciun motiv pentru care Superman s-ar prinde de amenințare și s-ar simți mult prea bărbat să nu se prezinte la meciul de box) și, desigur, să te angrenezi împotriva celui mai puternic om din lume fără să te documentezi măcar puțin despre cine e, ce face sau care e numele de fată a mamei sale. Ăsta e primul Batman de acest fel. Ceilalți n-ar fi făcut așa ceva. E primul care nu are un scop bine definit (fiindcă a-l ucide pe Superman fără un motiv coerent, iar cel legat de angajatul rămas fără picioare, deși salvase restul mapamondului, e cât se poate de subțire), primul care merge pe presupuneri și intuiție și nu pe logică și rațiune, primul care trimite mail cu concluziile sale către Wonder Woman… groaznic! Singurul capitol din fișa personajului ce îl ține pe linia de plutire e moartea părinților săi care aparent îl face pe Batman un erou al umanității și nu un străin amenințător precum Superman. Chipul unuia dintre cei mai capabili oameni (desigur că în universul DC) este învinețit de operațiile estetice disperate a lui Snyder pentru a recrea imaginea unui personaj consacrat.

Iar cel care ar fi trebuit să-l pună înapoi pe linia de plutire, Alfred (Jeremy Irons), se dovedește a fi majordomul clasic, plin de glume acide și aluzii punctuale. O altă adăugire în desaga personajelor non-dimensionale.

batman-vs-superman-dawn-of-justice-movie

Pe cealaltă parte, lui Superman (Henry Cavill) i-a ruginit „oțelul”. Întreaga structură, construită mult mai atent în „Man of Steel” (2010), i se zdruncină acum din temelii. Deși poate la începutul filmului nu era atât de clar, scopul personajului capătă aceeași natură de mit ca și personajul în sine. Există diverse încercări de a crea un conflict protagonist-„cineva/ceva”: să înfrunte gloata de oficialități care cred în democrația prin discuție, să răspundă în fața unui comitet de etică al umanității, să-și ceară scuze față de cei răniți, să o iubească în continuare pe Lois, în ciuda situațiilor limită la care îl tot supune, să salveze o lume din care nu face parte, să-l plesnească pe Lex, să-l ucidă pe Batman sau să-l facă aliat… Pe scurt, e ocupat omul. Dar nu îndeajuns încât să se și simtă pe ecran. Toate preocupările lui sunt episodice și au rezolvări mediocre: o întâlnire cu mama sa sub clar de stele să se clarifice că el nu datorează nimic acestei lumi (deci tot ce a făcut până acum a fost din bunătatea inimii extraterestre), o plimbare pe creasta unui munte unde din întâmplare găsește fantoma tatălui său care îi livrează un „Confucius said“ pentru o clarificare a dilemei existențiale, insistențele de a-l urmări pe Batman cu ajutorul presei și replica editorului (una dintre cele mai bune din film de altfel) că „nimeni nu e interesat de un război între Clark Kent și Batman”, apoi schimbul ușor de replici cu Lois pentru a-i puncta momentul de decizie. Ca în final să descoperim că, de fapt și de drept, conflictul care va schimba fața filmului e cel cu Doomsday, creatura ivită subit și extrem de „on time”, cu scopul coagulării finale a forțelor binelui împotriva răului suprem.

Pe lângă subțirimea personajului, descoperim că acest Superman e limitat. Și nu e despre apariția deloc neașteptată a kryptonitei, ci de „umanizarea zeității”. Batman vrea să-l facă să sângereze (și reușește), Lex vrea să-l demoralizeze și să-l controleze (și reușește), umanitatea vrea să-l facă de rușine (și reușește). Te ridici cu greu după asemenea lovituri, oricine ai fi. Și, chiar dacă reușești să o faci, e doar până pe vine. Astfel, finalul tragic nu e nicidecum o surpriză, ci o confirmare a bănuielilor. El e Superman-ul care nu vede prin fum, cel care are buza ruptă, cel care, deși o aude pe Lois de la câțiva kilometri depărtare în ciuda unei insule în flăcări și a unei arme nucleare vii, e surprins de explozia de la congres. Puțin mai apăsător de atât e faptul că renumitul jurnalist Clark Kent n-are nicio idee despre cine e Bruce Wayne sau, dacă știe cine e Bruce, nu știe cum arată. Mai ales când interesul său pentru Gotham și Batman atinsese recent un oarecare apogeu.

Acestora li se alătură Wonder Woman (Gal Gadot), o prezență aeriană care nu-și are niciun alt rost decât să dea senzația multitudinii de supereroi, să intervină în bătălia finală dar parcă doar de dragul de a-și flexa mușchii și să completeze cvadrupla feminină (ea, senatoarea, mama și iubita lui Superman). Punctează doar la perfecțiunea casting-ului și la disperarea iluziei de egalitate între genuri a Americii.

Mai interesantă este doamna senator (Holly Hunter) ce îl înfruntă aproape visceral pe Lex. Femeia aflată la putere (cu un direct corespondent în realitate) plină de o moralitate de neclintit sfârșește (după ce învârte un borcan de urină, din nou, groaznic!) executată de bomba unui atac kamikaze. Faptul că teroristul e un american simplu pus în fața unei situații extreme de a ucide zeci de oameni pentru a putea denigra imaginea lui Superman ridică întrebări importante față de mesajul politic al acestui film. Ne este prezentată, pe de o parte, o Americă doritoare de pace mondială, un bun samaritean gata să sară în ajutorul oricui, iar, pe de altă parte, o Americă disperată, confuză, imperfectă, plină de conspirații, o națiune ce poate da naștere terorismului, care își blamează singura valoare reală și o și sacrifică. Dar aici se oprește comentariul regizorului, cu mesajul ironic final în care omenirea îngroapă sicriul la fel de gol ca și apelul moral.

Pe lângă găurile din scenariu (de exemplu visele lui Bruce), inconsistența lui ori personajele diluate, nici regia, nici efectele speciale nu aduc puncte în plus. Încă nu s-a inventat un director de imagine 3D decent. Să nu mai aducem în discuție montajul analitic exagerat și extrem de obositor pe alocuri. Momentele de slow-motion, tipice lui Snyder, sunt o adunătură de încercări dramatice. Niciun Superman n-ar sta să privească viitura, incendiul și disperarea oamenilor într-o adulație proprie de proporții. Desigur, exceptându-l pe acesta. Se înțelege cultul personalității, dar asta e o palmă dată Americii, o a doua venire a lui Iisus, sau doar adularea celebrității? Apoi înfruntarea, care dă numele filmului, e finalizată cu legătura „de sânge”, frățească, de neclintit și de neatins a celor doi protagoniști: numele Martha, purtat și de mama lui Batman, și de mama lui Superman. Două personaje care au în comun pasiunea obsesivă pentru dreptate, pentru o dreptate absolută, doi bărbați excepționali care încearcă din răsputeri separarea de un trecut tumultos, unul de care nu vor scăpa niciodată, care îi va bântui pe vecie și le va contura personalitățile, nu vor fi niciodată gâdilați până la supunere de coincidența de nume dintre cele două mame. Incredibil!

În final, Zack Snyder confirmă influențele serialelor de televiziune asupra cinemaului. Decizia de a ne prezenta explicativ anumite momente din film, prin repetiție, ca într-un episod polițist de categoria B în care ni se arată cum a procedat criminalul în săvârșirea crimei, nu-și are altă justificare în cinema decât cea a lipsei de peliculă în era digitală. Snyder creează cu nonșalanță unele dintre cele mai neconvingătoare personaje, unul dintre cele mai necontrolate scenarii, unul dintre cele mai puțin spectaculoase blockbustere, una dintre cele mai proaste scenografii și, cu siguranță, unul dintre cele mai dezastroase puncte culminante, doar în graba unor viitoare producții ce ne vor explica nenorocirea primului film. A acestui film.

Ar fi, probabil, infinitezimal de puține lucruri bune de spus și, în această notă, aș vrea să recunosc scena uciderii soților Wayne ce-ți dă, măcar la început, speranțe. Dar aș vrea să întreb, oare nimeni de pe platou n-a știut, măcar în ciuda bugetului de 250 de milioane de dolari, cum se folosește o suliță ?

Totuși, în spiritul unei critici constructive, recomand cu căldură domnului Snyder filmul lui Geo Saizescu, „Grăbește-te încet” (1981). Sau poate îi ajunge doar titlul.

Un articol de Cosmin Popa