Bertolucci și multiplele moduri în care poți folosi untul

Cred că ar trebui să menționez de la început care este poziția mea față de acest subiect. Nu de alta, dar uneori e greu să citești un articol până la capăt, așa că e mai bine să anunț că ăsta nu e un articol în care îi găsesc justificări lui Bernardo Bertolucci și nici nu-l bat pe umeri felicitându-l pentru metoda aleasă.

De cele mai multe ori citim știrile în funcție de ce apare pe facebook și ca să fim onești până la capăt, ne uităm doar la titlu, că e mai grăitor decât un articol de câteva sute de cuvinte. Dar tocmai asta e problema, mai ales în cazul Bertolucci. Înainte să încep să scriu, mi-am făcut partea de cercetare și am citit tot ce am putut găsi despre „mărturia șocantă” a regizorului italian. Parafrazând, într-o cheie ironică, peste tot apare că Bertolucci, împreună cu un alt caz problematic, Marlon Brando, s-au decis că un viol pentru film e un sacrificiu mic pentru opera de artă. Ca să clarificăm situația, recent a apărut un interviu cu regizorul, luat în 2013, în care declara că nu i-a spus Mariei Schneider că Brando va folosi unt în celebra scenă din Ultimul tango la Paris. Conștient că a greșit, că decizia lui a afectat-o pe actriță pe termen lung, el totuși nu regretă. Motivația: dorea emoție reală, nu actorie. De aici până la a se scrie că Scheinder a fost violată e cale lungă, teoretic. Practic, lucrurile stau puțin diferit.

Dacă am trăi în epoca medievală, Bertolucci ar fi scos acum în piața publică, judecat, i s-ar arde toată filmografia și s-ar arunca cu pietre în el. Dar fiindcă suntem în 2016, judecata poporului are loc pe twitter. Când spun popor, mă refer la acei actori, actrițe și regizori de la Hollywood, care, extrem de revoltați, au oferit sentința în privința controversatului caz Bertolucci și multiplele moduri în care poți folosi untul. Titluri ca „Hollywood outraged” au umplut internetul și reacțiile se învârt în jurul aceluiași discurs: nu mă mai pot uita la Ultimul tango la paris, regizorul ar trebui să fie închis pentru asta, Schneider a fost violată, e oribil, e scandalos ş.a.m.d.

Prima întrebarea pe care mi-am pus-o e de ce ar trebui să-mi pese mie de ce spune Chris Evans, Ava Duvarney et co? Fiindcă, aparent, asta e știrea principală, că Hollywood-ul e supărat. E mai important să citesc un așa-zis articol despre reacțiile unor actori, decât despre subiectul real?

O altă problemă se leagă de nivelul de ipocrizie în privința acestui subiect. În 2007, Maria Schneider a povestit într-un interviu tot ceea ce s-a întâmplat la filmări, dar nu a primit atenția cuvenită. S-a trecut cu vederea și nimeni nu și-a dat cu părerea. Dar acum, când a apărut interviul cu Bertolucci, lumea e contrariată. E mai important când regizorul declară cu nonșalanță metodele folosite, decât o femeie care povestește efectul pe care l-a avut acea experiență pentru ea?

Cred că cel mai important aspect care trebuie abordat este raportul între opinia publică și produsul artistic. Nu mă surprinde că există voci care declară că nu ar mai trebui văzute filmele lui Bertolucci, că ar trebui să i se retragă premiile, să fie închis (?!). Comparațiile între el și Roman Polanski au apărut deja. Genul acestea de reacții mi se par complet ignorante. Ele apar fără ca opinia publică să analizeze bine informația aflată.

Cred că e absolut necesar să reușim să facem o distincție între regizor și filmele sale. Nu mă interesează ce fac Bertolucci, Polanski sau von Trier sau ce fel de oameni sunt, în momentul în care mă uit la filmele lor. Raportarea aceasta extrem de personală și emoțională devine un impediment în ceea ce privește o receptare critică a unui produs artistic, în cazul de față film.

Nu știu dacă e vorba de cinism sau de neputința de a mai fi șocată sau impresionată de ceva, dar mie încă îmi place Bertolucci. Nu o să-mi schimb părerea despre filmele lui, nu o să-l privesc cu scârbă și, dacă ar anunța că mai scoate un film în care predomină principalele lui teme, l-aș aștepta cu nerăbdare.

Între timp, o să revăd Ultimul tango la Paris, pentru poveste, pentru maniera regizorală adoptată de Bertolucci, pentru interpretarea lui Marlon Brando, al Mariei Schneider, și, nu în ultimul rând, pentru reacțiile ei de femeie și nu de actriță.