Black Mirror. S4E1 – #MeToo

(a se citi în vocea lui Don LaFontaine) In a world… construită de un game developer genial dependent de grandomanie virtuală și Captain Kirk-eiască, se trezește o femelă curajoasă care răstoarnă totalitarismul misogin. Ca să fie mai clar, Robert Daly (Jesse Plemons) își construiește o realitate virtuală cu personaje din lumea reală bazându-se pe ADN-ul acestora. În această lume perfectă, el e un fel de Captain Kirk al navei U.S.S Calister (o parodie funcțională pentru Star Trek) pornit în explorarea universului. În schimb, realitatea îl descrie drept un geniu neînțeles, pustnic și neplăcut de angajații lui. Cruzimea acestuia e ascunsă până cineva îl calcă pe bătătură și e transformat în element de tortură psihologică în filmul realității virtuale cu Robert drept producător. Ambele realități sunt în final zdruncinate de Nanette (Cristin Milioti), noua angajată a companiei.

Episodul 1 din Black Mirror S4 deschide seria într-un mod promițător, dar mult mai cuminte și mai actual (decât profetic) față de cum știam noi serialul. În episod există o oarecare anxietate legată de pe unde-ți lași ADN-ul și posibilitatea de a fi transformat în linii de cod cu o viață proprie, dar tehnofobia definitorie serialului s-a americanizat și parcă nu mai e la fel de amenințătoare. Se poate argumenta de altfel că trend-ul ăsta a început din sezonul 3.

Dar ce face primul episodul (și să zicem că n-au făcut celelalte, sau cel puțin nu la nivelul ăsta) e să take sides. Acum vedem cum feminismul înfrânge opresiunea masculină. Virtuala Nanette se trezește bulversată pe U.S.S Calister și întâlnește echipajul. Aceștia îi prezintă regulile încât ea trebuie să joace după cum cântă căpitanul, altfel e transformată în gânganie. Ea nu acceptă condițiile și își șantajează eul real cu poze compromițătoare pentru a evada din universul virtual. Mușchiul feminin se încordează tocmai prin caracterul situației – un bărbat dezgustător care abuzează de colegele sale pentru a le transforma în obiecte obediente: acestea trebuie să-l sărute pe căpitan la fiecare reușită („At least there’s no tongue.”), sunt desexualizate (nu au organe genitale), una dintre ele a fost transformată în gânganie fiindcă nu i-a respectat avansurile căpitanului, iar când virtuala Nanette îl înfruntă prima dată pe Robert el îi șterge întregul chip, metonimic întreaga identitate. Totuși, Nanette nu-și pierde respectul față de sine. Această caracteristică devine una crucială și salvatoare. Sexualitatea și intimitatea feminină trebuie apărate și protejate, astfel, reala Nanette urmărește întocmai instrucțiunile date de șantajiști (necunoscând identitatea acestora) pentru ca să nu fie făcute publice pozele compromițătoare, iar cariera ei să fie pe ducă. Pentru o femeie dezvoltator de jocuri este dificil să-și facă loc într-o lume masculinizată, un astfel gest de auto-apărare e unul care nu poate fi contestat. În timp ce reala Nanette sparge apartamentul lui Robert și fură mostrele de ADN din frigiderul acestuia, virtuala Nanette îl seduce pe căpitan prin formele sale apetisante îndeajuns de mult timp încât planul să funcționeze și nava, împreună cu întreg echipajul, să zboare într-o gaură neagră salvatoare. Robert rămâne blocat în universul său de data asta imperfect, iar echipajul se trezește în online – un univers virtual paralel. Important e că le reapar organele sexuale (sunt resexualizați, #așadinsenin), iar Nanette preia rolul căpitanului – un soi de double empowerment – cu încredere și tărie de caracter.

Episodul 1 deschide o nouă latură a serialului – comentariului socio-politic actual detehnologizat. Astfel, tehnologia, chiar și tehnofobia, par mai mult un mijloc decât un scop în sine, iar genul Science Fiction se dovedește mai degrabă un șablon potrivit pentru astfel de comentarii. Episodul se arată mai schematic și mai nenatural, imersiunea e mai degrabă a personajelor decât a spectatorului. De asemenea, finalul e unul optimist. Îmbucurător pentru mișcare, trist pentru ce a construit Charlie Brooker. Asta nu mai e distopia tipică Black Mirror, ci doar o imitație ce renunță la calitatea de a-ți însămânța anxietatea tehnologică pentru a face loc mesajelor mainstream. #păcat