Call Me by Your Name – Estetism de școală veche

Dacă vrei să găsești repere estetice ale frumosului în cinemaul contemporan, găsești filmul lui Luca Guadagnino în cap de listă. Call Me by Your Name e un film frumos și nu e nimic greșit în asta. E și burghez, și idilic și fantezist, dar astea sunt perspective care n-ar trebuie date la o parte, pe motiv că cinemaul e bun doar ca un comentariu social și politic.

Acțiunea din Call Me by Your Name are loc în Italia, în anii ‘80. Se creează un spațiu ce pare scos direct dintr-un film din acea perioadă și nu unul ce recrează în prezent o anumită perioadă. Meritul lui e că nu pare un bal mascat în care se aruncă referințe dintr-o anumită decadă doar pentru a se adresa unui public contemporan, așa cum se procedează în o sumedenie de producții care privesc nostalgic spre trecut și unde ecranul e invadat de trimiteri pop-culture. Call Me by Your Name, chiar dacă pare pretențios, e destul de simplist în esență. Personajele se bucură de o vacanță, au discuții și lecturi intelectuale, îndrăgosteala se produce fără mari dificultăți, dar ăsta nu e un minus pentru film. Elio se îndrăgostește de Oliver, dar fără să existe nimic evident până în a doua jumătate a filmului. Încearcă să-și ascundă sentimentele, existând pe parcurs doar indicii subtile ce dau de înțeles că băiatul ăla simte ceva. De ce ar trebui ca de fiecare dată să existe dragoste cu năbădăi și suferințe incredibile? Pentru că asta spune Hollywood? Fiindcă de fapt asta e rețeta arhicunoscută, pe care atât autorul romanului, Andre Aciman, cât și Guadagnino o evită. Oricât de mult i s-ar reproșa filmului că e pură fantezie, e mult mai realist la capitolul relații interumane decât o grămadă de filme care vor să livreze acea poveste de dragoste nemaivăzută.

În același timp, schimbul de replici e unul cu referințe din diferite arte. Se vorbește de lingvistică, sculptură, grecii antici, poezie contemporană, cinema. Par puse cu mâna, din dorința de a face cu ochiul unui public intelectual? Nici pe departe. Sunt introduceri naturale în conversațiile unor oameni care fac parte dintr-o anumită clasă socială și care au un anumit nivel de cultură. Asta nu înseamnă că spectatorul trebuie să fie un cunoscător al tuturor domeniilor pentru a înțelege filmul. Referințele dau un anumit farmec, dar nu distrag atenția de la povestea principală.

tumblr_p1lhv51tt51unl5yco3_540

Call Me by Your Name e un film frumos, fără să fie ideologizat până la refuz. E un film în care nu se întâmplă mare lucru și își trage referințe din Rohmer sau Visconti. Tolăneala la soare și micile probleme triviale par a fi scoase direct din La Collectionneuse. Dacă nu e politic in your face, nu înseamnă că e prost. Cinemaul se mai folosește și de subtilități, chiar dacă pare overrated. Ca să nu mai zic că esența politică o găsești în orice producție, ea nu trebuie să fie folosită școlărește. De asemenea, nu privești un film vădit realist printr-o perspectivă metaforică, așa cum nu judeci un film ce își popune să creeze o lume idilică, chiar și atemporală pentru a spune o poveste de dragoste frumoasă, printr-un filtru ideologic, pe motiv că nu reflectă politica LGBT a anilor 80 și problemele ei aferente. Dacă ar fi să aplicăm o asemenea grilă, și La Grande Bellezza e un film prost fiindcă e frumos estetic, burghez, intelectual și nu abordează fățiș situația politică și socială  a Italiei din 2013!

Call Me by Your Name e un film de școală veche, care reușește să transmită în primul rând  o atmosferă și care tratează povestea lui Elio și Oliver cu subtilitate. O face prin locație și scenografie, care nu arată bine doar prin simpla existență, ci datorită felului în care un regizor și un director de imagine aleg să le valorifice. O face prin lipsa unor tușe ingroșate menite să marcheze sentimente profunde care aici transpar din gesturi simple și priviri aruncate. O face prin jocul actoricesc al lui Timothee Chalamet și prin monologul memorabil al tatălui de la final. O face prin construirea unor personaje care, deși sunt secundare și pasagere, nu par lipsite de importanță, cum ar fi Marzia sau mama protagonistului. O face printr-o poveste de dragoste de-o vară care nu are pretenția că ar fi mai mult de atât.