Cântând în mijlocul terorii

12346797_992348600824458_1186238002_nMă îndreptam spre aeroport cu mult entuziasm, energie și un rucsac în care îmi aruncasem câteva cărți, hainele și camera de filmat.  Era o dimineață învelită-n ceață și care mirosea a toamnă. Porneam spre capitala dragostei sau așa-numitul oraș al luminilor. De câteva zile nu mă mai gândeam decât la acest moment. Și uite că acum mă duceam la Paris să filmez un nou videoclip pentru melodia mea. Pe drumul spre aeroport încercam să îmi imaginez ce voi face odată ajuns acolo și aveam impresia că patru zile nu îmi vor ajunge pentru toate. În avion, însă, totul s-a calmat. Liniștea din jur m-a liniștit. Am adormit. Așa că pot spune că dintr-odată m-am trezit la Paris.

Acasă, toți îl comparau cu Bucureștiul, însă, odată ajuns acolo, mi-am dat seama că nimic nu seamănă. Nimic în afară de Arcul de Triumf. Am tras prima gură de aer în centrul orașului, privind spre Turnul Eiffel, pregătit ca aventura să înceapă.

Nu știu de unde mi-a venit frica multor călători că timpul va fi prea scurt pentru tot, dar, în prima zi în acest oraș al iubirii, am vizitat tot ce se putea. Mi-am început călătoria la Louvre, admirând La Joconde, a lui da Vinci, sau lumea egiptului antic. Apoi m-am oprit la Tour Eiffel, a cărui întindere spre cer m-a fascinat prin simpla idee că o bucată de metal trezește în tine asemenea emoții. Mai apoi am ajuns la Basilique du Sacré Cœur și Cathédrale Notre Dame de Paris, care nu m-a impresionat atât de tare, așa încât am simți nevoia de ceva mult mai extravagant, iar pașii mei au luat-o spre Moulin Rouge și binecunosuta zonă a sexului frumos. Plimbându-mă pe stradă, singurul lucru care îmi venea să-l fac era să dansez și să zâmbesc cu gura până la urechi. Nu știu din cauza vitrinelor cu trupuri sumar îmbrăcate sau pentru că îmi aduceam aminte de Red Light District din Amsterdam. Într-un final, am ajuns în hotel și m-am pregătit pentru a doua zi când mi-am propus să încep filmările pentru videoclip.

Ziua de vineri a început într-o goană nebună după locuri potrivite pentru videoclipul meu. Am început să filmez la Luvru, mai apoi pe Champs-Élysées, iar, într-un final, seara, m-am oprit la Eiffel să văd jocul de lumini. Era o seara oarecare, călduroasă pentru o zi de noiembrie, așa că am decis să merg pe jos spre hotel. Mi-am început drumul pe lângă Seine, mergeam pe lângă apă să pot admira orașul în toată splendoarea sa. Am trecut pe lângă podul îndrăgostiților, moment care m-a emoționat, iar mai apoi am urcat pe o străduță care mă ducea spre zona Marais, o zona plină de energie și cunoscută precum un centru eferveșcent al Parisului. Mergând pe stradă, am hotărât să urc în metrou pentru a ajunge la hotel, pentru că energia mea era aproape zero. Odată intrat în gura de metrou, am auzit câteva bubuituri și strigăte. Nu le-am dat atenție și mi-am continuat drumul.

După ce am urcat, ușile s-au închis parcă cu greu și trenulețul a luat-o la fugă prin tunele. Mi-am pus căștile și aproape că am început să dansez, însă am observat pe chipurile oamenilor din jurul meu o oarecare panică, așa că am oprit muzica. Din difuzoare, o voce de bărbat anunța un dezastru și faptul că trenul nu va mai opri decât la ultima stație. Nu am înțeles exact ce se întâmplă, dar, când am coborât din metrou, era plin de poliție în jurul meu, toată lumea fugea și auzeam numai sirenele ambulanțelor. Instinctiv, am intrat în primul restaurant, unde am văzut la televizorul din colț ceea ce avea să devină una dintre cele mai mari tragedii ale Franței. În secunda următoare, am pus mâna pe telefon și am început să îmi sun părinții, să le spun ce e în jurul meu și că sunt bine, iar mai apoi m-am închis în hotel, de unde nu am mai ieșit până a doua zi. Toată noaptea am auzit sirenele și elicopterele ce survolau zona. Eram speriat. Mă gîndeam că instinctul meu m-a salvat încă odată. Puteam să mă plimb în continuare pe străzi, fără să știu că după următorul colț se murea. Am adormit cu greu și tot ce îmi doream era să se facă luni, să zbor acasă. Aș fi vrut să fiu închis într-o peșteră, iar tot ce se întâmpla afara să fie doar o umbră pe perete.

A doua zi, o liniște deplină se lăsase peste Paris. Orașul luminilor devenise, într-o clipă, orașul umbrelor și al terorii. Nu era nimeni pe drum. Doar lumânări la gemuri, care parcă mai încălzeau atmosfera aia cruntă. În următoarele două zile, am stat baricadat în hotel, singurele mele ieșiri fiind până la magazinul din față. Vorbeam la telefon cu ai mei din oră-n oră, să îi liniștesc și să fiu și eu cuprins de vocea lor, nicidecum de teroare.

După patruzeci și opt de ore în care am scris și am dormit, așteptând momentul plecării, mi-am făcut bagajul și am ieșit pe poarta hotelului. Mergeam pe stradă cu o frică apăsătoare, eram parcă pregatit să înfrunt ceva rău. Fugeam prin oraș să ajung cât de repede la aeroport. Fiind plin de armată, acolo mă simțeam în siguranță. Și, totuși, mai aveam un hop. Conducerea aeroportului a anunțat că aceia care vor avea zborurile dimineața sunt rugați să își caute cazare pentru că aeroportul are să se închidă peste noapte. Era aproape miezul nopții, era frig și rămăsesem doar eu și o irlandeză. Nu știam ce să fac, eram în mijlocul câmpului, cu o fată care plângea și care duhnea a alcool. Am întrrebat-o dacă știe vreun hotel prin zonă. Și-a ridicat privirea și mi-a zis ca nu mă poate auzi, pentru că ea a fost acolo…

„Acolo” era cafeneaua Le Bataclan. Am cuprins-o în brațe și am început să o luăm la pas spre Beauvais, orașul cel mai apropiat de aeroport. În primul hotel, ne-am întins în pat și am început să povestim despre cum s-a petrecut totul. Îmi spunea că iubitul ei era acolo, iar acum nu poate da de el, așa încât pleacă dimineață cu avionul acasă, la părinții ei, să aștepte o veste de la el. Nu pot descrie disperarea din glasul ei. După câteva minute, a adormit. Dimineața eu am plecat primul, nu am vrut să o trezesc încă, mai avea câteva ore până la avion, așa că i-am lăsat un bilet pe masă cu numărul meu și i-am scris că îmi doresc să ajungă cu bine acasă.

Când am urcat în avion, m-am simțit ușurat. La fel și când am pus piciorul pe pământ românesc. Ajunsesem în locul în care nimic nu m-a speriat vreodată așa de tare. Am respirat ușurat. Totul se sfârșise.