“Ce-am pierdut?”

De câte ori nu ne-am dori ca cel care stă lângă noi la cinema „să închidă telefonul ăla” sau să nu mai fie aşa de interesat de punga de popcorn. Totuşi, schimbările întârzie să apară şi ne trezim că nu auzim replici din cauza foşniturilor sau că ne intră lumina în ochi tocmai pe când vedeam o scenă importantă. Oare să dăm vina pe film? E acesta atât de insuportabil ori atât de lent încât permite alte activităţi sau pur şi simplu contemporanul nostru nu mai poate trăi fără tehnologie nici măcar la cinema, unde se presupune că ar trebui să fie doar el şi filmul de pe ecran. Oare e viaţa din afară atât de solicitantă încât nu ne mai permite să ne uităm la un film puţin mai mult de o oră?

vorbesteAm observat oameni care chicoteau la drame fiindcă citiseră un mesaj amuzant pe Facebook şi cu asta puteau deranja toată sala sau cel puţin pe cei din preajma lor. Mă întreb, dacă nu le place filmul, nu ar putea să părăsească elegant sala de cinema şi să ne lase pe noi, ceilalţi, să ne uităm în voie? Sau banii plătiţi pe bilet îi ţintuiesc pe scaune şi nu le permit să plece pur şi simplu. Poate, până la urmă, e ceva şi de filmul ăsta. Poate are un final bun. Dacă actriţa principală ajunge să se dezbrace până la urmă? Sau dacă la un moment dat moare protagonistul? Poate şi Psycho a fost uşor plictisitor până am ştiut sigur că protagonista va muri. Sunt destul de sigură că, dacă filmul ar fi proiectat acum în cinema unui public între 17 și 25 de ani, cineva şi-ar verifica mesajele până la scena principală, cea în care criminalul îşi priveşte victima făcând duş.

Dar să nu luăm doar filme mai vechi ca exemplu şi să ne referim puţin şi la producţii actuale. Un film ca Avatar ar putea dacă nu plictisi pe cineva, cel puţin stimula să înfulece popcorn cu suc pe toată durata lui. Or, dacă simţul olfactiv şi gustativ sunt folosite la maximum, atunci şi cel vizual va contribui atunci când dai popcorn pe jos sau te uiţi după paharul cu suc. Orice ar fi, te vei implica mult mai mult în activităţi gustative decât în vizionarea filmului. Unde mai pui că ochelarii aceia 3D devin foarte incomozi când trebuie să bagi mâna în punga partenerului pe întunericul din sală. Vei ajunge să chicoteşti că nu ai nimerit mâncarea şi îi vei deranja pe cei din jurul tău sau pe toată lumea. Iar asta este doar o consecinţă a faptului că eşti un nesimţit.

O altă specie de persoane care deranjează spectacolul cinematografic sunt acelea care nu pot sta vertical pe scaun. Lăsându-se pe spate pentru a fi mai comozi, vor lovi cu genunchii direct în spatele tău fără loc de pardon. De cele mai multe ori, poziţia nu va ieşi din prima, de aceea vor fi nevoiţi să se mai foiască puţin până vor atinge echilibrul, iar acest lucru te va face să te întorci în spate în mod repetat, însă fără un succes imediat. Dacă îţi pierzi cumpătul repede, îi vei face individului o observaţie imediat sau cât mai repede şi, astfel, vei ajunge din nou să deranjezi lumea interesată de film, pe lângă faptul că nici tu nu vei vedea o scenă întreagă. Cel al cărui răspuns este scuză-mă, n-am vrut este în aceeaşi situaţie ca tine. Cel puţin veţi putea împărtăşi o elipsă şi, cu siguranţă, dacă vă va interesa cât de puţin filmul, vă veţi întreba imediat partenerul: „ce-am pierdut?” , iar el sau ea vă va răspunde, cu riscul, din nou, de a deranja sala. Însă ce mai contează, oricum era o scenă insignifiantă şi se poate prinde din context. La fel cum şi, dacă mergi la toaletă, te poţi baza pe faptul că partenerul tău a fost atent şi ştie să facă un rezumat dintr-o frază prin care să spună totul. Merită să alegi cu cine să mergi la cinema sau să-ţi măsori prietenii (sau viitoarea jumătate) după modul în care ştie să rezume o secvenţă întreagă atunci când tu vrei să mergi la toaletă în timpul filmului. Sau, de ce, nu? Ai putea chiar să ieşi la o ţigară. Aşa, de test…

După cum am văzut, modurile în care se poate deranja o parte sau o întreagă sală de cinema sunt multiple, iar cauzele sunt şi ele de ordinul miilor. Totuşi, arta cinematografică este una care se cere a fi consumată şi expusă la cinema, spaţiu public în care suntem nevoiţi să împărtăşim emoţii şi sentimente intime cu restul de 150 de oameni din sală, care la rândul lor au aceleaşi stări datorate filmului. Titanicul a funcţionat exact aşa, încasările au fost şi încă sunt în topul celor mai uriaşe tocmai pentru că reuşea să facă o sală de, probabil, sute de oameni să plângă deodată, în interiorul aceleaşi scene. Şi, uite aşa, merita să mergi la cinema pentru a savura alături de jumătatea ta o scenă de dramă romantică veritabilă. Un bărbat care plânge la Titanic este vrednic de o căsnicie durabilă şi plină de iubire şi devotament. Cu toate astea, acest spaţiu public nu are o etichetă la fel cum teatrul sau opera o aveau acum două secole, de exemplu. Nu par să existe reguli de conduită în această sală întunecată decât dacă le aducem din teatru, însă acolo nu poţi savura sandvişuri şi popcorn în faţa actorilor şi nu te poţi ridica cu genunchii pe scaunul celui din faţa ta. Este lipsit de maniere. Şi atunci, de ce la film se poate? Cine şi unde a scris că la film e permis să te comporţi la fel cum o faci acasă, între cei dragi. Care suportă faptul că mănânci cu gura deschisă sau că verşi suc pe jos, cu condiţia să ştergi după tine. Totuşi, în sala de cinema nu se apleacă nimeni să-şi ia hârtiile de pe jos, iar după ce a mâncat are curajul să deschidă Facebookul pentru a vedea cine ce a mai postat şi câte like-uri are la check-in-ul în care spune tuturor prietenilor că a mers la noul James Bond cu iubita. Şi, uite aşa, filmul trece pe lângă cei care sunt mai preocupaţi de stomac şi de mesaje decât de această artă de consum. Oare ar fi momentul ca cinema-ul să adopte formula pauzelor de reclamă din televiziune sau a celor dintre actele pieselor de teatru?