Ce se-ntâmplă, MECEFF-ule?

Nu sunt naţionalistă sau patriotă în vreun mod care să-mi tulbure perspectiva asupra unor lucruri absolut nelalocul lor, fie că se întâmplă în ţara în care locuiesc, în oraşul în care trăiesc sau chiar în propria-mi curte, dacă se ajunge până acolo. Nu mă înscriu în grupuri de pe platforme sociale în care se divinizează, se pune pe un piedestal imaginar, un anumit oraş și i se face reclamă pozitivă chiar dacă poate nu merită. Mediaşul este unul dintre aceste exemple şi nici măcar nu pot spune că mă doare sufletul, doar fiindcă aici îmi sunt casa, masa, mama, tata.

Având oarecum în vedere nenumăratele aspecte care mă întristează şi care mă deranjează într-un mod aproape agasant la Mediaș, trebuie să afirm că prima oară când am auzit de iniţiativa de a se organiza un festival de film am avut un puternic sentiment de nelinişte bazat pe un scepticism profund în ceea ce priveşte populaţia vechiului oraş medieval. La primele două ediţii, la care am făcut şi muncă de voluntariat, nu mi s-a părut că problema ar fi fost atât de gravă. Într-adevăr, au mai scăpat câţiva copii mai gălăgioşi şi desculţi așa, dar, după numai câteva minute, au fost „invitaţi” să iasă din săli. În fond, erau evenimente previzibile pentru contextul dat.

Anul acesta, MECEFF s-a aflat la a patra ediţie şi nu „miroase” bine. Iniţiativa e, ca de obicei, aplaudabilă şi probabil ar fi funcţionat într-un mod mult mai eficient şi productiv cu mai multă implicare din partea… nici nu ştiu din partea cui. Uneori mă năvălesc gânduri distructive care-mi spun că acest festival n-ar fi trebuit să se întâmple în oraşul în cauză. Selecţia filmelor sau alegerea anumitor regizori cărora li s-au adus omagii prin proiecţia câtorva opere dintr-ale lor au fost în regulă. Dintr-un anumit punct de vedere, se prea poate ca preşedintele festivalului, domnul Radu Gabrea, să bată cam insistent pasul cu aceeaşi placă a filmelor despre/cu război, emigranţi, exilaţi, evrei, nemţi, conflicte între naţii, sisteme opresive şi aşa mai departe. Pe de altă parte, majoritatea tinerilor (şi nu numai) din Mediaş ar trebui educaţi într-ale oricărui domeniu destul de urgent şi prin orice fel de mijloc, aşa că, până la urmă, fiecare film e binevenit.

Anul acesta, festivalul s-a desfăşurat într-un mediu deranjant, uneori şi contrastant: în timpul zilei a tronat o linişte mormântală prin centrul oraşului, iar sălile au fost aproape goale. Cei câţiva spectatori răsăriţi la proiecţiile diurne au fost de două feluri: fie oameni chiar dornici să vadă filmul, fie hai-să-le-zicem-ignoranți care „s-au băgat” la răcoare din cauza căldurii de afară; ei au început să râdă, să urle şi să mănânce; tot tacâmul. Desigur, gălăgia şi nesimţirea au crescut cu venirea serii, astfel încât, în timpul filmelor nocturne, efectul neplăcut pomenit deja s-a amplificat. Majoritari au fost oameni civilizaţi, dar fauna grobiană a dominat atmosfera, aşa cum se întâmplă de obicei când o mână de nesimţiţi îşi fac apariţia şi simt că trebuie să ştie toată lumea că ei sunt acolo.

Nu cred că e necesar să redau întreg programul festivalului, ci prefer să discut despre câteva proiecţii a căror prezență m-a bucurat. Din competiţie: Frumuseţea ta nu are nicio valoare… / (Your beauty is worth nothing…) este o coproducţie Austria-Turcia regizată de Hüseyin Tabak, este despre un băiat turc care a fugit în Viena împreună cu familia. El se confruntă cu greutăţile asimilării limbii germane şi cu problemele sociale pe care le înfruntă rudele lui. Mi-au plăcut jocul tânărului actor şi alegerea perspectivei narative la persoana întâi (a lui). Despre Poziţia copilului / (Child’s Pose), r. Călin Peter Netzer, cred că s-au discutat deja multe, dar pot completa că mă bucură nespus includerea în festival. Sper că spectatorii l-au înţeles cum trebuie şi că poate mai lăsăm o dată la o parte prejudecăţiile în legătură cu filmul românesc. Candidatul (The Candidate), regizat de Jonáš Karášek, e de asemenea o coproducţie, de această dată Slovacia-Cehia, şi vorbește despre cum se poate ajunge preşedinte al unei ţări, chiar dacă eşti un personaj invizibil în politică, doar prin „forţele” publicităţii şi ale PR-ului.

Loves of a blonde

The Loves of a Blonde (r. Milos Forman, 1965)

Omagii. Regizorii Miloš Forman, Andrzej Wajda şi Miklόs Janksό au fost omagiaţi anul acesta, iar câteva dintre filmele lor au putut fi urmărite în diverse săli de proiecţie sau chiar în aer liber, în faţa primăriei Mediaş. Am reuşit să văd doar Dragostea unei blonde (Loves of a Blonde), un Forman din 1965 care m-a amuzat şi care face parte din Noul Val Cehoslovac. Din palmaresul celor trei regizori au mai fost proiectate filme precum Balul Pompierilor (tot Forman), Cenuşă şi diamant (r. Andrzej Wajda) sau Roşii şi albii (r. Miklόs Janksό). În ceea ce priveşte omagiile, mai trebuie menţionată secţiunea Medalion Alexandru Tatos. Au fost proiectate Duios Anastasia trecea, Secvenţe sau Mere roşii.

Festivalul a avut şi secţiunea Filme româneşti altfel în care au fost incluse trei producţii româneşti: Ultimul zburător (The Last Incubus) în regia lui Ovidiu Georgescu, O poveste de dragoste, Lindenfeld de Radu Gabrea şi Nu sunt faimos, dar sunt aromân (I’m not famous, but I’m Aromanian) de Toma Enache. Nu am găsit un scop neapărat al includerii acestor filme într-o secţiune separată, mai ales una intitulată „altfel”. Cert este că regizorul Ovidiu Georgescu a fost singurul regizor român prezent la festival şi, prin urmare, singurul care a comunicat cu publicul. Afişe cu pelicula lui au împânzit pereţii clădirii teatrului. Nu voi dezbate acest produs cinematografic ce se bazează pe mitul zburătorului, dar ceea ce vreau să menţionez totuşi este că nu mi s-a părut potrivită promovarea-i oarecum insistentă. Mai ales că Poziţia copilului şi alte filme mult mai bune, din competiţie, au trecut oarecum neremarcate în cadrul festivalului. O poveste de dragoste, Lindenfeld, din punctul meu de vedere, e genul de peliculă care la fel de bine ar fi putut să nu existe niciodată; nu(-mi) transmite nimic nou şi, retrospectiv, nu văd prin ce se remarcă. Cert este că la finalul proiecţiei am rămas destul de neutră, rece şi fără sentimentul că aş fi acumulat vreo experienţă vizuală sau narativă. A fost un film gratuit.

Fără ocolişuri, pot spune că MECEFF îmi miroase a pretext. Implicarea e minimă şi greşită, iar cinematografia de artă (şi nu doar aceasta) nu e promovată cum ar putea fi. Activitatea voluntarilor a fost într-o anumită măsură benefică şi de ajutor, însă de prea multe ori i-am găsit mai degrabă încurcaţi şi, astfel, fără voia lor, au deranjat atmosfera – proiecţii care ar fi trebuit să se desfăşoare în linişte au fost perturbate de prea multe ori de zumzete şi foşnete.

E trist că tinerii medieşeni trăiesc în ignoranţă şi astfel ajung să nu înţeleagă ce înseamnă şi ce presupune o sală de cinema. Gălăgia din timpul proiecţiilor m-a dus de fiecare dată cu gândul la primele cinematografe din istorie şi la atmosfera de bâlci despre care citeam că domina acele locuri; dar atunci era explicabil. Nu înţeleg de ce nu se pot lua măsuri în privinţa asta şi nici nu ştiu care e sursa tuturor problemelor. Probabil educaţia precară şi lipsa interesului pentru chestiuni mai departe de satisfacerea unor nevoi primare. Aş vrea să spun că mi-aş dori ca acest festival să continue, însă am mult prea multe îndoieli legate de el. Voi spune, aşadar, că îmi doresc doar ca oraşul să se schimbe. Drastic.


Mediaș Central European Film Festival a avut loc la Mediaș în perioada 2-0 septembrie 2014.


 

User Rating: 5.0 (1 votes)
Sending