Cele mai bune / proaste filme distopice recente

Gummo (1997)

gimmoUn adevărat amurg al căpăţânilor „occidentale”, pe-un gard vesel cu saltimbanci şi pisici moarte într-o pleiadă de tornade distopice ale civilizaţiei şi culturii americane. Gummo e un veritabil „manual de descompunere” al unei umanităţi mizere, care se scaldă în sfârşituri şi-n unt de arahide.

Contextul cultural şi tehnica experimentală a filmului fac din Gummo o mărturie schizofrenică a regizorului ei, născut şi dezvoltat între acele personaje, fie absurde, fie bolnave, pe care le intervievează. De la vânătorii de pisici, care flagelează simbolurile răului de periferie, până la Misery cu păpuşa Chuckie, sau chiar acea ariană Marilyn Monroe, ori chiar madame Bovary, scoasă pe piaţă chiar de tatăl ei hipiot, culminând cu iepurele nevrotic din ţara minunilor, toţi urmează inconştient acel misionarism absurd al inflaţiei civilizaţiilor, ceea ce implică, la fel ca în orice ţară de şomeri, o implozie a valorilor… şi aşa ajungem şi la puşti negri care vând cancer ori la restaurantele cu specific de felină.

Gummo desfiinţează toate miturile occidentale despre valori convenţionale, despre staruri, despre sensul vieţii, despre anarhie şi despre post-culturi. E un Gummo care în Xenia, Ohio, a depăşit pentru prima oară, odată cu Nietzsche şi tornada, marele nihilism contemporan. Ecce homo!!! Ecce Gummo!!!

Never let me go (2010)

Never-Let-Me-Go-2010-007Dacă mai putem concepe lumea cu aceleaşi nuanţe de valori latine după ce vedem Never let me go ? Iar golirea de sine nu are nici cea mai mică legătură cu acea creşă de spice umane, care cultivă „indivizi” până devin treptat carne de tun pe piaţa autonomă a organelor, într-o societate-plasture!

Never let me go este un film britanic despre un soi de sectă utopică ce „creşte” oameni în spiritul civilizaţiei şi desigur a „calităţii organice” a subiecţilor. Filmul prezintă mai multe cupluri de tineri urmărite în parcursul lor de nevroză ideatică, pe măsură ce romantismul lor se adânceşte în decrepitudine. În timp ce aceşti copii ai muştelor parcă aievea devin ultimele fiinţe tragice de pe pământ, talpa contemporanului nici nu-şi închipuie că-i striveşte.

Un film adânc care vorbeşte despre spitalizarea umanului, în timp ce întregi negative foto developează un univers clinic, în care pretinse siluete abia întrupate îşi plimbă delirul prin cinismul utopiei de stat. Un sistem social de “asistenţă kafkiană” care legiferează paralizia, eutanasia, chiar până şi suicidul.

Take Shelter (2011)

take shelterÎn umbra lui Michael Shannon, orice peliculă capătă un personalism distopic, de la rolul cenzurii-matrix din Vanilla Sky, continuând cu prohibiţionistului federal cu viziuni mormone din Atlantic City, până la tatăl precoce cu halucinaţii paranoice ori viziuni profetice din Take Shelter.

Tornadele şi uraganele sunt şi aici, ca şi-n Gummo, pretextul stâlcirii psihice a indivizilor din periferie, care, oricum şi-ar urma cursul firii, în orice împrejurări claustrofobice ar întâlni o minte autistă ca a lor. Fie că e vorba de apărarea unei familii sau a unui stil refugiat de viaţă, fie că e vorba de conflictul psihologic cu o natură dezlănţuită, simptomele oricărui familist nevrotic, care se mai şi perindă într-un soi de metabolism profetic, sunt mereu profund acutizate în faţa norilor negri ai raţiunii.

Take Shelter e o peliculă care rupe zdrenţele realităţii unei familii izolate şi care aruncă o grea apăsare asupra apatiei din jurul întrebării despre maladii: dacă mintea, individul, fiinţa le cultivă? Sau dacă sunt cultivate de existenţă, libertate, credinţă? Şi dacă toată această teologie a bolii îşi confruntă vreodată teribila „personă”?

Legion (2009)

legionNici măcar cruciaţii nu şi-ar fi putut închipui că într-o zi americanii vor arunca pe peliculă îngeri cu pistoale Uzzi, luptând pentru „izbăvirea spirituală” a yankeilor. O anumită parte a acelui deal al „Los Angeles-ului” („îngerii pierduţi”), poreclit „Hollywood”, pare parcă condamnată să ducă imaginea pe culmile absurdului. De fapt, parcă le-ar şi face o plăcere sadică să glorifice idealul „lumii noi” a lui Columb: cetăţeanul Big Mac, care contemplă îngeri de tip J.C. van Damme, din cutia de chibrituri a „visului american”.

Legion, o cronică vizuală a „dezastrului” din seria „Starbucks 2012”, are multe ingrediente digitale pentru a susţine la Zmeura de Aur cultura americană, abundând în elemente precum bătrânici-arahnidă, zombie cu patru picioare şi gât de girafă şi „îngeri căzuţi”, care mai de care mai diformi. O reală ameninţare pentru psihicul labil al mascotei hot-dog şi-o reală ameninţare pentru imaginaţia înfundată a părinţilor care-şi trimit coioţii cu Trick or Treat, reinventându-şi tragic cultura „western-cowboys”.

The Book of Eli (2010)

eli„Apocalipsa după Denzel”, cam aşa s-ar autografia tabu-ul „book of Eli”, o pretinsă distopie în care se reconstituie istoria creştinismului, alături de auspicii prăfuite ca degradarea, imoralitatea şi, desigur, „necredincioşii”, însă nimic nu se compară cu un Iisus negru. Toată lumea ştie că Denzel Washington are charismă de profet, de „salvator”, uneori chiar şi de actor. Însă toată lumea ştie la fel de bine că, oricât de persuasiv ar fi Denzel, în cazul nostru Eli, e foarte „democratic” în ziua de azi să-i arogi Bibliei valoarea de „ultima carte a umanităţii apocaliptice” şi pretinsului Martin Luther King titlul de „bad motherfucker Jesus” al Deşerturilor Unite ale Americii.

Un scenariu foarte „realist”: în colapsul anarhic al societăţii, între oameni şi şopârle, un negru providenţial călăuzeşte babuini printre tufe de deşert, încât ne întrebam dacă până şi-o implozie de zombie nu s-ar încadra mai bine apocalipticului decât acea plictisită bibliologie armată a lui „Eli”.

Resident Evil

residentCe e un zombie? E realizarea cea mai mare a distopiei americane după epoca OZN! Dacă observăm „ştiinţific” evoluţia socială a americanului de rând, vedem un funcţionar, când glumeţ, când apatic, care, în tentativele sale de evadare din raţiune, îşi începe cariere de „gamer” de serviciu. Un stadiu complet inofensiv pentru societate, având în vedere trilogia „Star Wars – The walking Dead şi X-Files” care-l compune. Astfel se conturează portretul robot al extraterestrului – rahitic, muncitor şi verzui.

De la stadiul E.T., americanul se „maturizează”, își depăşeşte fascinaţia Star Trek asupra lumii, evoluând înspre Zombieland, înspre omul „autosugestiei”, al „dezvoltării personale”, în definitiv, a sedentarului îmbălsămat în cerere şi ofertă.

Carnea sângerie a zombilor rămâne reflexul acelui mit germanic al vampirismului, însă un vampir mult mai „umanizat”, cu zdrenţe de colonist şi totuşi dezumanizat de somnambulismul de deviză „toată lumea cu mâinile sus”. Cine ar fi crezut vreodată că seria cărnii de tun a lui Eustache se va numi într-o zi „Zombieland”?

User Rating: 5.0 (1 votes)
Sending