Cluj Shorts, intensive shorts –

Festivalul de film de scurt-metraj găzduit de Cinema Victoria din Cluj-Napoca și organizat de asociația Persona s-a aflat anul acesta la a treia ediție. Fiind unul dintre puținele festivaluri de film al căror parcurs am reușit să-l urmăresc oarecum îndeaproape, pot spune că față de alte festivaluri sau evenimente nou răsărite prin țară, Cluj Shorts a luat amploare destul de rapid și, în mod oarecum surprinzător, merge într-o direcție destul de OK. Zic în mod surprinzător pentru că, la prima ediție a festivalului, din câte îmi amintesc, filmele se aflau sub multe standarde și oricum – să fim serioși, printre atât de multe Zile ale Filmului Nu-Știu-Care, festivaluri prin toate cătunele din țară, e greu să mai ții pasul și interesul trezit.

cluj shorts 2015

Nu voi dezbate prea mult problema filmelor care au câștigat și de ce au câștigat, fiindcă în primul rând nu le-am văzut pe toate și în al doilea rând nu mai prea văd rostul discuțiilor tardive de acest gen. Poate într-un alt episod.

Mi-au plăcut destul de multe scurt-metraje, deși am întâmpinat și non-sensuri la nivel tematic sau pur și simplu chestii făcute ca să fie făcute și care (mi se părea mie) n-aveau mize. Dar să trec la treabă concretă. Îmi cer scuze pentru absența numelor regizorilor, însă acestea nu apar nici în broșură, nici pe site-ul festivalului. Poate așa le dau o idee bună organizatorilor.

De păstrat…

Primul film la care am râs și care m-a trezit din moleșeala calupului respectiv a fost Garra Charrua ce spunea povestea unui băiar din Uruguay care se mută în Barcelona cu familia. Astfel, el trebuie să se adapteze la un nou set de reguli în aceea ce privește relaționarea cu cei din jur. Se scot în evidență într-un mod amuzant și ironic diferențele culturale și sociale dintre sud-americani și europeni, cu toate că limba vorbită este aceeași.

Un film cu un subiect absolut dement spune povestea unei femei ce-și înșală bărbatul cu un clovn invitat la o petrecere pentru fetița ei. În timp ce bărbatul lipsește de acasă, iar fetița se joacă prin curte cu băiețelul clovnului, femeia pune de-un film porno la care unul dintre clovni e pus pe post de cameraman. Bine-nțeles, bărbatul suspicios vine acasă cu un pistol și îi omoară pe toți, apoi se sinucide. Toată scena e filmată de aparatul lăsat să înregistreze, iar fetița iese de sub patul păcatului extra-conjugal. At the Door (La intrare) e o așa-zisă dramă nemțească, dar mie numai dramă nu mi s-a părut, ci mai degreabă una dintre cele mai negre comedii.

Scurt-metrajul meu preferat, Children of the River (Copiii râului) e din Spania și prezintă câteva zile din viața unui băiat îndrăgostit de o fată mai mare decât el. În această zonă, adolescenții își petrec verile sărind de pe un pod supra-etajat în râul care traversează orașul. Pentru a-i atrage atenția frumoasei fete, atracția principală a băieților din zonă, copilul urcă la al doilea etaj al podului (destinat doar sinucigașilor) pentru a se arunca. Fata merge să-l convingă să renunțe, iar evenimentele sunt urmate de fanteziile băiatului care gravitează, în mod evident, în jurul ei. Prin imagine atmosfera e dusă într-o zonă a oniricului, iar aerul canicular presărat de emoții adolescentine fac din film o reflexie personală și plină de ,,magie” a trăirilor de acest gen.

Lothar, o comedie elvețiană care abordează oarecum genul experimental îl are în prim plan pe un bărbat care, printr-un fel de defect dezvoltat la nivel energetic, strică în jurul lui totul cu un simplu strănut. Astfel, el ajunge să fie ultimul supraviețuitor al apocalipsei provocate de el însuși prin strănuturi. Deși totul se desfășoare la nivel de gag, filmul e foarte bine dozat, iar empatia față de personaj survine instantaneu datorită caracterului său jucăuș.

Scurt-metrajul iranian A moment later (Un moment mai târziu) mi-a atras atenția fiindcă a reușit printr-o manieră foarte simplistă, și anume aceea de a spune o poveste printr-o fotografie, să radiografieze starea unei întregi națiuni și condiția acesteia.

Wingman (Omul cu aripi) e o comedioară destul de inteligentă. Personajul principal, întruchiparea lui Cupidon sub formă de fotograf la nunți, are capacitatea de a-i face pe oameni să se îndrăgostească prin simpla fotografiere a lor. La una dintre nunți însă, acesta încurcă aparatul de fotografiat cu cel al unei fete. Bineînțeles, aparatul acesteia declanșează efectul opus în rândul oamenilor fotografiați. Comedia e bazată așadar pe încurcături simple de tip chaplin-ian, însă ele prind datorită alăturării lor unei povești destul de originale.

În legătură cu Tandem (Au pair) aș avea multe de zis: imagine foarte bună, poate impecabilă, o poveste destul de închegată despre o patroană de restaurant chinezesc cam psihopată care își omoară angajatele după ce le maltratează prin tot felul de metode sadice, actorie ok etc. Însă scenariul tinde să o ia un pic pe arătură în momentele culminante ale poveștii, din cauza tentației de a exagera scenele „juicy” ale filmului.

Unul dintre foarte puținele documentare care chiar m-a făcut să simt ceva față de persoanele care apar în el și față de subiect în sine, Boulevard’s End (La capătul bulevardului) este o prezentare a filozofiilor de viață, a trăirilor și a întâmplărilor unor oameni de naționalități diferite care provin din diverse culturi. Contradicțiile și percepția asupra vieții se află în armonie cu toată atmosfera creată prin imagine, montaj, povești spuse și așa mai departe.

După cum spuneam, am avut parte de o gamă destul de largă de genuri și teme, astfel că nici filmele experimentale sau cu alură suprarealistă n-au fost neglijate. În scurt-metrajul Puzzle, spre exemplu, este expusă povestea unui bărbat în vârstă care locuiește singur. Fiind transpus într-o cheie oarecum horror-fantasy, universul personajului este invadat în mod constant de o prezență nedefinită care îi aduce bucăți de puzzle pe care acesta trebuie să le pună cap la cap doar pentru a realiza că ele îl au ca personaj principal chiar pe el, plasat în propria-i locuință. Sunt prezente și scene à la Interstellar/Inception în care universul real se suprapune cu cel al puzzle-ului.

De asemenea, unul dintre filmele mele preferate din acest festival, The Mountain Mother (Munteanca )pare a fi un omagiu adus lui Andrei Tarkovsky: cadre cu apă, cadre cu o casă părăsită, cadre cu natură, femei, clădiri dărăpănate, nisip și un cal. Din punct de vedere vizual, The Mountain Mother este poate cel mai bun film al festivalului.

Animația care mi-a captat atenția (nu am văzut foarte multe) a fost El Gran Vairitosky (Marele Vairitosky) care, deși folosește o tehnică ce nu e neapărat pe gustul meu, spune o poveste destul de spirituală ce amintește de karma și alte lucruri de viață. Un acrobat execută la fiecare spectacol un număr care îi pune viața în pericol. Cu toate acestea, el „înșală” moartea în mod constant, punând de fapt un fel de pariu bazat pe un joc în care aceasta, dând cu banul, îi curmă acrobatului viața de fiecare dată. Evident, fiind un simplu om, acestuia i se „urcă la cap” capacitatea de a reînvia, atribuidu-și această forță și descosiderând „parteneriatul” pe care îl are cu moartea.

Am observat că încă mai există un vast interes față de filmele a căror subiecte gravitează în jurul războaielor (fie ele recente sau nu) sau în jurul holocaustului și mai știu eu ce. În niciun caz nu vreau să diminuez problemele astea spunând că cinema-ul abundă de astfel de subiecte, dar… cinema-ul abundă de astfel de subiecte și nu știu cât de mult își mai au locul în univerul cinematografiei din prezent. Da, fiecare generație trebuie să-și cunoască trecutul, însă cred că deja avem o grămadă de portițe ce se pot deschide și în spatele cărora stau înghesuite ca sarmalele filme, documentare și alte produse artistice care se adresează fiecărui tip de spectator de pe planeta asta. Eine gute Geschichte (O poveste bună) e un scurt-metraj german în care este exploatată povestea unei evreice care dorește să cumpere o vază dintr-un magazin de antichități. Prețul acesteia constând într-o simplă poveste, femeia e nevoită să explice istoria aceste vaze pe care a recunoscut-o din copilăria ei. În timpul celui de-al doilea Război Mondial, aceasta se ascundea în podul bunicului ei de soldații germani. Unul dintre aceștia a salvat-o de la moarte, însă vaza a fost spartă în toiul tensiunilor care se creaseră în casa respectivă. Deși povestea din ramă stă în picioare și poate avea substanța ei, ceea ce le aduce împreună pe cele două personaje: vânzătorul și femeia, ambii mai mult sau mai puțin direct implicați în povestea cu vaza, este tras de păr, dar se justifică ușor prin punerea filmului într-o lumină metaforică.

De-a dreptul ilar a fost Rubber Faust (Faust de cauciuc), o parodie care vizează în primul rând publicul și criticii teatrului contemporan – dar care pare mai degrabă plasat într-un viitor hiper-tehnologizat. Un critic old school se așază în public lângă un critic tânăr, entuziast. Comicul se creează într-unul dintre cele mai absurde moduri, scepticul critic în vârstă neînțelegând adaptările moderne ale spectacolelor. Astfel, în momentul în care pe scenă se produce realmente un accident, acesta nu ezită să-și exprime în mod ironic părerea despre astfel de „accidente” menite să-l supună pe spectator la interacțiune cu actorii de pe scenă. Punctul culminant și deznodământul se petrec într-un continuu haos.

…și altele

Nu o să insist prea mult asupra filmelor pe care le-am considerat sub un nu-știu-care nivel artistic impus de nu-știu-cine, fiindcă în cazul unor astfel de festivaluri nu cred că e momentul să scoatem prea mult în evidență neajunsurile unor filme în mare parte realizate de studenți în condiții, adesea, nu tocmai prielnice.

Totuşi, nu pot să nu observ la un nivel general tendinţa cineaștilor de a construi şi de a prezenta un univers atât de îndepărtat de ei la nivel de înțelegere, încât opera ajunge să pară seacă sau oarecum superficială. Un bun exemplu sunt scurt-metrajele cu subiecte istorice despre care însă nu mai vreau să dezbat în mod redundant.

Blood, rice and tears (Sânge, orez și lacrimi)este unul dintre acele filme care încearcă să spună foarte multe într-un timp foarte scurt, trecând spectatorul printr-o sumedenie de fire narative neîncheiate și frânturi de povești din viața unui personaj. Când amesteci problemele cu care se confruntă un homosexual cu faptul că acesta este îndrăgostit de o persoană de etnie diferită care e bucătar și cu dificultatea de a locui cu un tată bolnav de inimă care nu e de acord cu orientarea sexuală a fiului său… filmul poate să scape de sub control, ceea ce s-a și întâmplat. Nici voice-over-ul care explica spectatorului filozofii ale mirosurilor și ale simțurilor umane nu a ajutat.

Dezavantajul filmului Phoenix este acela că reciclează în cel mai evident mod (copiază poate ar fi mai bine spus) ideea filmelor Fahrenheit 451 sau Equilibrium, comprimând povestea pentru a o aduce la dimensiunea unui scurt-metraj.

Filmul Indigo electric, scurt-metrajul belgian, mi s-a părut, împreună cu At the door unul dintre cele mai excentrice filme ale festivalului. O fată crescută de doi tați gay vrea să știe cine e mama ei, iar unul dintre ei îi spune că aceasta ar fi murit. Bineînțeles, mama își face apariția la ziua de naștere a fetei unde e pe cale de a-i spune adevărul despre originile ei, în ciuda dezacordului celor doi bărbați. După un scandal și un început de threesome între mamă și cei doi, ea pleacă nervoasă din casă pentru a se întoarce cu un alt bărbat care îi omoară cu sânge rece pe tații fetei. Mama o ia pe fată, iar pe drum, aceasta reușește la un moment dat să o împingă pe mama ei de pe un pod. Nu cred că are rost să mai adaug ceva, povestea asta vorbește de la sine. Problema e că nu îmi dau seama dacă partea amuzanto-absurdă a filmului a fost voită sau nu.

În alte cazuri am observat că cineaștii aleg să pună accent pe un singur aspect într-un scurt-metraj. De exemplu comedia belgiană The Orgy (Orgia) prezintă o situație amuzantă în care trei cupluri decid să facă schimb de parteneri pentru o noapte. Prezentările și discuțiile de dinaintea „evenimentului” accentueaza comicul de caractere pe care se bazează de fapt scenariul. Evident, toată aventura se termină cu un accident care creează la rândul lui haos și certuri. Astfel, noaptea de pomină se încheie în mod prematur.

În final pot spune că nu-mi dau seama dacă urcarea ștachetei în ceea ce privește calitatea filmelor se datorează prelungirii festivalului și deci, intrarea mai multor filme bune sau chiar a unei experiențe acumulate deja într-o măsură prielnică acestui festival. Oricum ar fi, numărul a crescut într-un mod extrem de rapid: mai multe zile, mai multe filme (dintre care multe foarte ok), mai mulți spectatori (mai ales în timpul serii sala era plină aproape până la refuz) etc. De asemenea, de data aceasta festivalul a „găzduit” și câteva calupuri speciale: Best of Cluj Shorts 2014 sau Animații pentru cei mici. Studenții Facultății de Teatru și Televiziune dar și alți doritori au putut participa la un Masterclass susținut de regizorul belgian de origine turcă Kenan Gorgun care a proiectat primul său film de scurt-metraj, Yadel.

Să sperăm așadar că nu acesta este apogeul parcursului festivalului Cluj Shorts și că anii viitori vom avea parte de tot mai multe surprize plăcute!

User Rating: 0.0 (0 votes)
Sending