Curiozitatea mea. Curiozitatea ta?

Pretextul acestui interviu a fost stabilit de reprezentația spectacolului #minor, avându-l ca regizor/dramaturg pe Bogdan Georgescu, la Cluj. Promovând deschiderea și dialogul, Bogdan a răspuns (sper eu) cu entuziasm invitației mele de a contextualiza prezența spectacolului în spațiul teatral actual și de a vorbi despre mijloacele folosite pentru realizarea acestuia.

 

Cum s-a născut interesul pentru cele două cazuri prezente în spectacol?

După Antisocial anul trecut, Teatrul Național Radu Stanca mi-a  propus să continuăm colaborarea cu programul de masterat în arta actorului a Universității Lucian Blaga din Sibiu. Am propus atunci o trilogie (Cât De Departe Suntem De Peșterile Din Care Am Ieșit) având ca punct central tema educației, în diferite forme. Dacă anul trecut exploram sistemul educațional din România și relația elevi – profesori – părinți, anul acesta m-am axat pe relația părinți – copii și “tradițiile” educaționale românești de tipul “bătaia e ruptă din rai”, “unde dă tata crește”, “eu te-am făcut eu te omor”. Totodată, xenofobia este liantul celor două cazuri, iar asta tot ca o consecință fie a lipsei de educație, fie a unei educații chestionabile.

Care a fost parcursul acestui spectacol? De la scrierea textului până la repetiții.

 Texul îl scriu în timpul repetițiilor și lucrului la construcția spectacolului. Dacă pentru Antisocial am lucrat mai mult prin exerciții de improvizație pe teme date, integrând elemente biografice din viața actorilor și a mea, în cazul #minor procesul a fost mai degrabă unul de editare și colare a unor materiale deja existente, luate fie din declarații publice, interviuri sau emisiuni de televiziune cu parlamentari sau reprezentanți ai autorităților implicate în cele două cazuri. Textul, ca în toate proiectele mele, se modifică până în momentul întâlnirii cu publicul, în funcție de construcția spectacolului și în funcție de evenimentele care au loc în timpul repetițiilor.

Curiozitate personală: Ce te-a făcut să introduci în spectacol fragmentele de scrisori adresate taților?

Am creat aceste spectacole special pentru actorii /performerii implicați. În ambele cazuri actorii folosesc numele lor reale. Este importantă pentru mine relația lor directă cu ceea ce joacă, asumarea spectacolului și a problemelor pe care le propunem împreună prin spectacol. În procesul de documentare, pentru mine este foarte important și cunoașterea oamenilor cu care lucrez, pentru a putea scrie special pentru ei. Așa am descoperit relația fiecăruia cu tatăl, fie că nu îl cunosc, fie că nu mai există. Scrisorile au fost inițial un exercițiu la repetiții, însă în momentul în care le-am citit mi-am dat seama că pot fi conexiunea lor testimonială cu subiectul propus. Apoi am selectat împreună cu ei fragmentele care apar în momentele de tranziție din spectacol.

Către ce anume vrei să atragi atenția în acest spectacol? Care sunt mizele?

Doar educația poate ameliora această “frică” barbară față de tot ceea ce este diferit, străin, altfel. Iar dacă în familie e greu de intervenit, ar trebui ca școala să fie spațiul principal de promovare a toleranței, a libertății de expresie, a gândirii critice. Însă, când descoperim că există profesori care amenință cu “trimisul la psiholog”, profesori profund xenofobi, homofobi, rasiști și care își încurajează studenții sau elevii în aceste direcții, fără a fi sancționați în niciun fel, e greu de găsit o soluție. Am încercat, din nou, prin acest turneu național, să transformăm sala de teatru în spațiu de dezbatere publică informală, iar dacă prin discuțiile avute și prin întrebările ridicate, legat de cine suntem și ce putem fi, cineva a plecat de-acolo puțin modificat, mizele au fost atinse.

Interviu realizat de Silvia Netedu