Dada for dummies, sau despre cum să te joci de-a revoluția culturală

Nu pretind că aș cunoaște fenomenul Dada în profunzime, sau că i-aș putea înțelege vreodată complexitatea reală. Mai mult, mărturisesc că n-am reușit până acum să întrevăd mare lucru dincolo de amestecul eterogen și haios de batjocură, ironie, revoltă și negare a oricărei posibile certitudini, care îmi sare în ochi și îmi întărâtă simțul estetic ori de câte ori mă intersectez cu produsele acestei mișcări. Totuși, în ciuda ignoranței mele reprobabile (sau tocmai din cauza ei), mi-am permis să cataloghez acest curent drept o componentă organică a epocii în care s-a născut. Fără a fi neapărat perimat, el face parte din structura inflexibilă a unui anumit context istoric. Pentru mine, dadaismul și-a consumat deja resursele combative, aducerile sale în contemporaneitate frizând, în cel mai bun caz, inutilul. Mustața ce umbrește provocator buzele gingașe ale Giocondei nu mai semnifică nimic într-o lume care și-a antrenat cu o efervescență epuizantă instinctele profanatoare, până când toate ereziile artistice au sfârșit într-un derizoriu colbăit.

Ionuț Caras și Cristian Grosu în DADA Trans iT

Ionuț Caras și Cristian Grosu în DADA Trans iT

Așadar, am întâmpinat experimentul Aristiței Albăcan cu un scepticism prudent, de care nu sunt deloc mândră, dar care și-a dovedit ulterior legitimitatea. Cel puțin la nivel teoretic, producțiile teatrale în genul Dada Trans iT ar trebui să funcționeze perfect ca simple încercări de zguduire (nu foarte brutală) a conformismului nostru cel de toate zilele, cu condiția să nu urmărească asiduu răsturnarea unei ordini care nici măcar nu mai există. Este improbabil ca ele să ne mai trezească astăzi indignarea sau furia. Evident, nu mai au capacitatea de a stârni reacții extreme din partea publicului care, în materie de extravaganțe voit revoltătoare, le-a cam văzut pe toate. Cu toate acestea, le rămâne potențialul umoristic, încă tentant și consistent. De cârligul salvator al acestei relicve Dada încearcă regizoarea și cei doi interpreți să se agațe în strădania lor de a crea ceva inedit. Prin urmare, ei apelează la un comic oarecum primitiv, puțintel grotesc în anumite momente, pe care se străduiesc să-l concentreze cât mai bine și să-l adapteze duratei restrictive a spectacolului.

Rezultatul, din punctul meu de vedere, constă într-un amalgam inconsistent de poante ieftine și de giumbușlucuri demonstrative, în mijlocul căruia actorii (Cristian Grosu și Ionuț Caras) plonjează aparent liber și spontan, deși interpretările lor trădează existența unui sistem de protecție bine pus la punct și, implicit, absența aproape totală a improvizației. Scopul saltului lor este, probabil, acela de a-și (sau de a ne) descătușa animalitatea latentă. Totuși, subterfugiile la care apelează pentru a-i antrena pe spectatori în jocul lor energic riscă să devină iritante pentru cei din urmă. Aceștia sunt puși în postura unor preșcolari tratați cu superioritate de educatoarele care încearcă să le trezească apetitul pentru distracțiile copilăriei, împingându-i, practic, în toiul jocului. Desigur, atmosfera de grădiniță este mascată prin inserarea câtorva referințe culturale, care pe mine m-au agasat, iar pe alții i-au amuzat. De exemplu, sunetele guturale produse de Ionuț Caras, articulate la un moment dat în numele regizorului Mihai Măniuțiu, au avut parte de un răspuns extatic, exprimat prin hohote de râs apreciativ, din partea câtorva tinere familiarizate cu viața teatrală a Clujului. La fel s-a întâmplat și când „Caras(ul) a lins știuca”. De altfel, această din urmă scenă constituie, pentru mine, dovada supremă a succesului la public al glumițelor evidente și musai înzestrate cu o doză considerabilă de scabros.

Nu pot să le reproșez actorilor lipsa naturaleței. Chiar dacă manifestările lor exuberante eșuează uneori într-o puerilitate nejustificată, amândoi reușesc să-și însușească fără prea mari dificultăți spiritul ludic de tip Dada – veteran singuratic al acestui curent. Problema este, în schimb, alcătuirea internă a reprezentației, aflată în balans pe muchia dintre zeflemea și didacticism. Într-adevăr, spectacolul are părțile sale nostime, frumos presărate peste ansamblu, însă alunecă uneori înspre un ton explicativ, menit parcă să le exemplifice dadaismul novicilor din public. La această impresie contribuie poezia alcătuită din decupaje și, mai ales, citirea manifestului lui Tzara în timp ce o oglindă este plimbată prin fața privitorilor, ca o completare tautologică a afirmației incomodante odinioară: „Sunt ca voi toți”.

Nici dialogul conjugal dintre Stalin și un Marx împodobit cu basma roșie, gândit special pentru sensibilitățile post-comuniste ale românilor, nu mi s-a părut mai inspirat sau, măcar, mai scandalizator decât toate celelalte artificii care constituie principala garnitură a reprezentației.

Altminteri, spectacolul a fost suficient de dinamic incât să nu îmi transforme plictiseala în căscat sau (ferească dumnezeul bunelor moravuri!) într-o moțăială ce ar fi părut, în mod sigur, ostentativă. Proiecția filmulețului, puțin cam bizar, în care protegoniștii, îmbrăcați în costume tradiționale, spală mâinile și umerii unui tânăr de culoare – cu mișcări când senzuale, când bruște – anunță de la bun început ritmul alert și în mare parte haotic al reprezentației. De asemenea, programul tipărit, ce ne amenință cu un final apoteotic, organizează prestația perechii de actori în episoade succesive, fără să afecteze pretențiile de anarhie artistică de care se cam face paradă pe parcursul celor 45 de minute. Fiecare scenă este astfel punctată de câte un titlu sau comentariu, mult mai ilare decât prestațiile propriu-zise.

În ceea ce privește spațiul, studioul ArtClub, un loc așa-zis neconvențional, mi se pare o alegere perfectă pentru genul acesta de producții. Încăperea îngustă și băncile inconfortabile obligă asistența să participe activ la desfășurarea reprezentației, aspect pe care, în general, l-aș găsi condamnabil, însă care, în cazul acesta, chiar funcționează. Pe de altă parte, posterele ce acoperă pereții par să facă parte tot din categoria materialelor didactice, concepute, cred eu, pentru iluminarea maselor într-ale dadaismului de școală veche.

În aceste condiții, țuica, brânza, prazul și slănina servite la final, probabil ca parte din proiectul de autohtonizare radicală a mișcării Dada, au constituit o surpriză plăcută și necesară. Le-am folosit ca pretext pentru a mă destinde, în sfârșit, după încordarea unei “dadaizări” mai puțin reușite.

 


 

Dada Trans iT; regia: Aristița Albăcan;  distribuția: Ionuț Caras și Cristian Grosu; filmul și animația: Toma Albăcan