Despre visul comunist și somnul intelectual pe care îl presupune

Întâi de toate, apreciez foarte mult scopul şi intenţia cu care Pleșu, Liiceanu și Patapievici au publicat această carte. Are ceva dintr-un semnal de alarmă: comunismul e din nou la modă, prezintă din nou o reală tentație. Acest semnal de alarmă nu vizează bătrânii cimentați în ‘epoca de aur’ sau noua modă printre puștani de a se declara anticapitaliști pentru că au participat și ei din întamplare la un protest Roșia Montana. Nu exista un rost real să scrii o carte pentru atâta lucru. Ce e îngrijorător e faptul că filosofia politică comunistă devine din ce în ce mai populară în rândul tinerilor cu preocupări intelectuale din România și că aceasta este, de decenii, ‘opiul intelectualilor’ din Vest. Sunt chestiuni care fac necesară o luare de poziție, un manifest al celor care nu își permit să se joace de-a comunismul. Sunt perfect conștient de faptul că deficiențele, crizele și doza de imoralitate ce caracterizează actuala formă de capitalism pot aprinde, în unii, tentația extremei stângi. Cu toate acestea, să mai consideri astăzi comunismul drept o opțiune politică viabilă este pur și simplu un semn al comodității intelectuale.

O idee care ne suceste mintile 2În prima parte a volumului O idee care ne sucește mințile, Andrei Pleșu descrie într-un mod veridic procesul prin care un tânăr se raliază principiilor comuniste: „Aceste idei pot obține coeziunea unor tineri din cauza generozității vârstei. Imediat ei vibrează când cineva suferă.” Totuşi, analiza dumnealui are câteva momente de neașteptată superficialitate, mai exact atunci când încearcă să afle de ce un tânăr preferă să se dedice în principal problemelor de natură socială, lăsând într-un ,mod nefiresc vârstei problemele metafizice pe plan secund. Pleşu afirmă laconic, minimalizând tinerimea: „Ei bine, sunt oameni care nu încep cu aceste întrebări (metafizice, n.a.). Întrebările astea nu-i interesează, îi lasă reci. Sunt oameni care, înainte sau în loc să își pună întrebările astea, au o tendință naturală să se întrebe ce e cu prizonierii malgași. Sau ce e cu salariile mici din Maroc”. Cu siguranță, nu acesta e cel mai bun răspuns și, cu siguranță, un individ pe care îl frământă probleme social-umanitare are, în general, în virtutea sensibilității sale, și dileme existențiale. Dar concretețea primului tip de probleme îl împing să considere implicarea în acestea mult mai urgentă și mai necesară. La urma urmei, dramele sociale sunt realități care compun peisajul nostru zilnic. A le ignora în favoarea frământarilor existențiale nu poate fi în nici un caz un act de virtute.

Acesta nu este singurul caz în care domnul Pleșu pune la bătaie o dilemă interesantă, dar pe care o discută la suprafaţa ei. Deși la un moment dat își propune să vorbească despre sursele violenței unei doctrine care are pretenții umaniste, precum comunismul, autorul găsește că e loc să facă apologia creștinismului. Aşadar, afirmă cu convingere că violențele cumplite ale credinței creștine sunt diferite de cele ale comunismului. Mai exact, că acestea sunt niște derapaje de la doctrină, în timp ce violența este o însușire intrisecă doctrinei comuniste. Așa să fie? Oare nu cumva procesul de învestire a unei doctrine cu credință absolută duce la violență, mai degrabă decât doctrina însăși? Dă-i unui om o doctrină formată dintr-un singur precept: ‘Să nu ucizi!’, lasă-l să facă din asta credința lui şi va ucide ca să dovedească că asta e credința cea adevărată. Când realizezi că și sistemul politic comunist este gândit ca o pseudo-credință, că și el funcționează în termeni absoluți, e aprope imposibil să nu sesizezi asemănarea izbitoare dintre acesta și creștinism. Atât crimele creștinismului, cât și cele ale comunismului, sunt rodul dozei de patos inerente ambelor sisteme de gândire-funcţionare și nici unul dintre călăi nu este mai îndreptăţit sau mai puţin blamabil.

Domnul Pleșu condamnă într-o primă fază stereotipul conform căruia comunismul „e o idee bună dar prost aplicată”; spune: „O idee este bună dacă e verificată prin practică (…) în ce fel se legitimează ideea comunistă? Sigur, egalitatea, toată frazeologia știută sunt foarte frumoase. Întrebarea este (…) avem exemple că ideea asta bună a dat rezultate? Dacă o idee e bună, dar nu e aplicabilă, se numește utopie!”, apoi ajunge să afirme același lucru cu referire la creștinism, clasificându-l, „o idee bună, dar prost aplicată.” E greu de adus chiar şi un singur exemplu de stat în care preluarea puterii de către creștinism ori influența lui ridicată a  condus la rezultate pozitive pe termen lung. E cât se poate de clar de ce Evul Mediu (condus de creștini!) se mai numește și Evul Întunecat; ar fi benefică, pentru o raportare mai apropiată, analizarea situației din țările cu o conducere teocratică de astăzi.

Nu pot cere cuiva să-şi reanalizeze credința (în acest caz, crezul comunist) şi să îmi preamărească propria mea credință. Mi-aş autosabota argumentația, căci nu este nimic mai neconvingător decât o asemenea atitudine. Printre paginile domnului Pleșu, putem citi câteva rânduri extrem de relevante pentru cazul de față: „Intelectualul nu e persoană normală, e o persoană care e persecutată de ideea că deține adevărul. Dacă adoptă o idee și această idee se demonstreză că e greșită, intelectualul foarte adesea refuză să recunoască faptul că s-a înșelat. Este unul dintre principalele vicii ale intelectualului; e vorba de orgoliul lui”. Dumnealui e conştient de faptul că, oricât de învăţată e o persoană, poate greşi, dar, pe de altă parte, dă impresia că impresia lui despre sine e că nu are cum să se înşele când face vreo afirmaţie.

Mergând mai departe, încă o chestiune supărătoare poate fi întâlnită, în momentele în care domnul Pleșu aduce în discuție diverse citate, cu scopul de a acuza caracterul violent al comunismului: „Cei care se opun comunismului trebuie lichidați. Nu e suficient să-i băgăm în pușcării, pentru că din pușcării mai pot să iasă. Trebuie împușcați. (J.P. Sartre); „Ochii albaștri ai revoluției strălucesc cu o necesară cruzime.” (Aragon) sau Bakunin, prieten cu Marx, coleg cu el în Internaționala I, care spune: „În această revoluție va trebui să-l trezim pe Diavol în sufletul oamenilor, să ațâțăm patimile cele mai josnice”. Această ultimă şi nefericită formulare lasă să se înțeleagă că și Bakunin e marxist, deși a fost principalul opozant al acestui curent politic în cadrul Internaționalei I. Iată parerea lui Bakunin despre viziunea comunistă asupra revoluției proletare: „Alege cel mai dedicat revoluţionar, investește-l cu putere absolută și, într-un an, va deveni mai rău decât însuși Țarul”. Această propoziţie nu este preluată de Pleşu.

Bakunin şi Marx au avut relații pașnice (înaintea confruntării din Internațională, de pe urma căreia primul numit a fost exclus), dar departe de a fi prieteni, după cum Bakunin personal descrie întalnirea dintre el și Marx din 1844: „Mi-a spus că sunt un idealist sentimental și avea dreptate; eu i-am spus că e un om încrezut, perfid și viclean și aveam și eu la rândul meu dreptate”. Această confuzie domnește chiar și pe copertele cărții, unde apare un citat din Bakunin: „Spiritul de distrugere e asemenea celui de creație”, alături de un citat al lui Marx: „Când ne va veni rândul, nu ne vom deghiza terorismul.” Bakunin, fiind un anarhist și în niciun caz un marxist, își expune viziunea lui despre revoluție prin intermediul filosofiei anarhiste, lucru care în mod evident nu are nici cea mai mică legătura cu Marx. Tocmai de aceea, pare o lipsă de documentare să folosești citate din Bakunin ca mostre de violență provenită din ideologia comunistă.

A venit momentul să trecem la partea semnată de Gabriel Liiceanu, care încearcă o demontare mai analitică a comunismului, prin punerea în discuție a incapacității de bază a economiei acestui sistem politic. După câteva rânduri, o idee cam succinte, înțelegem de ce comunismul duce inevitabil la o sărăcire generală. Nu vorbim aici de probleme stufoase, ci de principii de bază de care comunismul refuză să țină cont: „Economia socialistă pur și simplu nu funcționează. De ce? Pentru că munca lipsită de perspectiva posesiunii și a recompensei este o himeră, iar planificarea producției și a distribuției la scara întregii societăți fără autoreglare bazată pe cerere și ofertă e pur și simplu imposibilă.” Acest tip de analiză serioasă nu ocupă foarte multe pagini și, astfel, nu are capacitatea şi profunzimea să schimbe părerea cititorului cu convingeri de extremă stânga. Cu Gânduri despre comunism, domnul Liiceanu îşi continuă discursul prin care, deși scris elegant, în stilul său propriu, nu spune vreun nou adevăr: „Comunismul: basm pentru îmbrobodit proștii și îmbibat canaliile. Adevărul-adevărat rămâne viața mea împuțită de ei.”

Ultimele 50 de pagini ale acestei cărți, care îi aparțin domnului Patapievici, sunt într-adevăr o cură de analiză logică care se poate sintetiza astfel: „Teza mea este că, dacă publicul ar deveni conștient atât de trăsăturile socialiste ale fascismului, cât și de trăsăturile fasciste ale comunismului, atunci, pe de-o parte, caracterizarea comunismului ca egalitate, fraternitate, libertate ar sări imediat în ochi ca falsă și, pe de altă parte, repulsia legitimă față de fascism s-ar transfera în mod justificat și asupra comunismului, ceea ce ar deschide ochii oamenilor asupra îngrozitoarelor sale crime.” Susținător al liberalismului, însă departe de a nu fi conștient de hibele capitalismului, Patapievici îndeamnă la o critică cu intenții reformatoare a acestuia din urmă, însă o critică proaspătă, născută dintr-un real efort intelectual, și nu una bălăcita în somnul comunist. Dumnealui spune următoarele: „În schimb, mulți oameni cu sensibilitate socială de stânga, pe care nimeni nu i-ar putea acuza că nutresc idei totalitare, s-au gândit să-și conceapă nemulțumirile față de societatea în care trăiesc în termenii criticii pe care comunismul a făcut-o societăților liberale și capitalismului (…) Numesc acest fapt lipsă de claritate morală în privința comunismului (…) Pur și simplu, motivele noastre de a critica lumea în care trăim nu trebuie să fie aceleași cu motivele celor care au încercat să o lichideze.” De altfel, oricâtă credibilitate ar putea acorda un om lucid viziunii comuniste, el nu poate scăpa de acea doză de suspiciune născută din experiența istorică a acestei filosofii politice. Reinventarea perspectivelor de reformare a defectelor sistemului capitalist, pe alte baze decât cele marxiste, ține, dintr-un anumit punct de vedere, chiar și de moralitate: „Contribuim la uciderea semenilor nostri (…) ori de câte ori ne complacem în gânduri care deja au ucis.” Patapievici încheie această analiză dezvăluind sursa jalnicii stări morale a ‘românului de azi’. „Un cetățean bine adaptat la rigorile statului totalitar matur încetează să mai fie un cetățean, el este un (…) expert în înșelătorea autorității în practica socială a dublului limbaj, în practica deopotrivă socială cât și intimă a duplicității sufletești și mentale și în ocolirea inteligentă a legii (…) Descompunându-se, societățile totalitare au pus în libertate oameni care funcționează în continuare, programați ca niște roboți după instinctele necesare supraviețuirii în ‘normalitatea’ totalitară.”

Indiferent de părerile personale asupra conținutului cărții, o astfel de luare de poziție este necesară în mediul intelectual românesc. Probleme capitalismului se adâncesc în fiecare zi, iar filosofia politică comunistă redevine astfel din ce în ce mai acceptată, mai ales în mediile intelectuale tinere. Din acest punct de vedere, O idee care ne sucește mințile reprezintă un demers binevenit, dar insuficient. Este o carte scrisă de anticomuniști pentru anticomuniști, care nu răzbate mai departe, pentru că nu și-a clădit o metodologie solidă și sistematică, deficitară, deci, în sensul pregătirii prealabile. De altfel, nici realizarea acestui lucru nu ar fi suficientă. Pentru a căpăta credibilitate, dărâmarea mitului comunist trebuie să fie însoțită de noi concepte asupra reformării neajunsurilor sistemului capitalist. Înainte de toate, însă, trebuie sa înțelegem că, oricât de drag ne-ar fi visul comunist, nu ne mai putem permite somnul intelectual pe care îl presupune.


Andrei Pleşu, Horia-Roman Patapievici, Gabriel Liiceanu, O idee care ne sucește mințile, Humanitas, 2014.


User Rating: 5.0 (3 votes)
Sending