Două zile la ASTRA 2014

AFF 2014 poster IIPrima mea experienţă la Festivalul internaţional de film documentar Astra a fost una pe cât de scurtă pe atât de ofertantă şi captivată. Evenimentul nu merită doar datorită documentarelor care rulează şi care te agaţă din toate direcţiile cu teme inovatoare, diverse sau chiar controversate. La fel ca în cazul tuturor festivalurilor de film, oricare ar fi specificul acestora, oraşul în care se desfăşoară toată nebunia timp de câteva zile este un element vital pentru menţinerea unei atmosfere care să nu te trimită acasă cu primul tren.

Sibiul este unul dintre acele oraşe în care, acum câţiva ani, evitam să ajung, iar ideea de a mă muta sau de a studia acolo ieşea din discuţie din simplul motiv că mi se părea mult prea aproape de casă, mult prea mic şi insipid. Din toate punctele de vedere. Evident, nu ştiam despre ce vorbesc. Acum, dacă pun cap la cap toate experienţele prin care am trecut şi care m-au învăţat câte ceva, realizez că Sibiul se află undeva foarte sus pe lista oraşelor în care mi-am petrecut timpul în cele mai mişto moduri. De la concertele şi festivalurile haotice din adolescenţă, la teatru, film, vizitat de muzee şi parcuri şi până la Astra Film Festival, oraşul mi s-a tot redeschis în faţa ochilor, căpătând de fiecare dată aspecte noi şi iluminându-mi întotdeauna cotloane, străduţe, trepte înguste şi ascunse care, în trecut, nu se regăseau în raza mea de interes.

Am reuşit să văd câteva filme, destul de puţine, întrucât timpul mi-a permis doar două zile de astfel de delectări. Oricum, dacă vrei să afli multe lucruri noi într-un timp scurt, îţi recomand acest festival cu documentare rulând la foc automat.

Calupul de documentare scurte realizate de studenţi ai mai multor şcoli de film de prin lume reflectă, ca şi în cazul scurtmetrajelor de ficţiune, viziuni inovatoare, ingenioase şi eliberate de orice convenţii învechite ale modurilor în care se realizează un film/documentar.

Behind the Wheel (Între roţi) este un documentar britanic regizat de Elise Laker care surprinde viaţa unei femei nevoită să-şi întreţină familia în timp ce soţul ei e plecat la muncă în străinătate. Problema emigrării în scopuri financiare e evidenţiată şi observată prin prisma unei disfuncţionalităţi familiale. În cazul Nigorei, personajul central al documentarului, putem observa cum lipsa bărbatului din familie o determină să-şi întreţină familia prin munca grea de la un garaj. Documentarul nu doreşte doar să ilustreze portretul unei familii de acest gen, ci şi să dărmâne câteva preconcepţii în legătură cu imaginea femeii în relaţie cu anumite slujbe „destinate” bărbaţilor.

Dissonance (Disonanţă) al danezului Theis Mølstrøm Christensen nu este un documentar, ci mai degrabă un film experimental cu puternice elemente de suprarealism. Boala este ceea ce îi uneşte pe Søren şi Malene, doi îndrăgostiţi care se întâlnesc într-o imensă hală pentru a cânta. Ea, bolnavă de leucemie, iar el, proaspăt vindecat de o tumoră pe creier, încearcă o reconectare prin muzică, la nivel spiritual şi personal. Din punct de vedere vizual, filmul este o adevărată delectare atât prin culoare, cât și prin întreaga mizanscenă. Cu toate acestea, am avut senzaţia că îmbinarea mai multor stiluri a făcut ca filmul să pară mai degrabă plat şi lipsit de profunzime, dus într-o direcţie care nu mi-a declanşat emoţia care probabil se dorea a fi transmisă.

Iulian – A true story (Iulian) al lui Alex Mironescu este acel documentar tipic din genul: am găsit un „boschetar”, haide să-l urmăresc şi să fac un documentar despre el, fiindcă pot. Probabil că nu în fiecare zi ţi se deschide portiţa de a filma un anume om al străzii, sunt sigură că nu oricine ar fi de acord cu o scanare în amănunt a vieţii nefericite, însă, a face un documentar despre cineva doar fiindcă nu este la fel ca noi, mi se pare oarecum inutil. Iulian e un orfan carismatic ce locuieşte pe străzi căutându-şi familia. Bineînţeles, cineva l-a luat sub aripa sa, iar în prezent are o „familie” care-l mai ajută cu stricul necesar: mâncare, haine etc. De asemenea, putem observa că Iulian duce o viaţă grea, are multe experienţe de viaţă şi se descurcă cum poate.

Mohamed Tomescu, regizat de Olesya Bortnyak în cadrul workshop-ului Aristoteles, a câştigat premiul pentru cea mai bună imagine (Norbert Fodor) la secţiunea student. Documentarul îl urmăreşte pe tânărul Mohamed, care vrea să-şi schimbe numele şi care are o relaţie disfuncţională cu tatăl ce l-a abandonat. Legăturile sale cu persoanele din jur sunt observate îndeaproape, iar stilul de viaţă este unul presărat cu muzică hip-hop şi încercări de a relaţiona cu tatăl său pentru a-i dezvălui faptul că vrea să-şi schimbe numele.

These Songs and These Silent Nights al Anei Maria Vîjdea urmăreşte câteva momente din vieţile unor pasageri ce călătoresc cu trenul trans-asiatic. O femeie cântă într-un compartiment, iar, în altul, oamenii vorbesc despre bunătate, frumuseţe, ploaie şi alte momente ale vieţii. În funcţie de generaţia din care face parte fiecare, părerile şi experienţele de viaţă diferă şi se unesc prin dialogurile purtate pe parcursul călătoriei. Aceasta este doar prima parte a jurnalului video, filmată în întregime noaptea, în mişcare. Se poate observa o atenţie deosebită acordată trăsăturilor, mişcărilor oamenilor, iar ritmul documentarului este în sinea lui cel al unei călătorii.

American Commune

American Commune (2013)

După cum anunţă şi titlul, în American Commune (Comuna americană) avem de-a face cu un subiect ce nu numai că ţine în totalitate de americani, dar îi şi încadrează pe aceştia într-un stil de viaţă propriu, evidenţiindu-le toate aspectele. Paradoxul total al acestui peisaj constă tocmai în prezentarea unui anumit grup de oameni ce face alegeri de viaţă complet anti-capitaliste, urmând un stil de a trăi bazat, în fond, pe nişte ideologii şi principii ce duc mai degrabă spre un totalitarism mascat. Hippioţi este probabil un termen mult prea fix pentru caracterizarea „fermierilor” care, timp de aproape douăzeci de ani, decid să se retragă din civilizaţie pentru a trăi în cel mai natural mod cu putinţă, într-un stil „pur” şi sănătos atât pentru corp cât şi pentru suflet. Prin prisma surorilor şi regizoarelor Rena Mundo Croshere şi Nadine Mundo sunt reflectate atât aspectele pozitive, cât şi cele negative ale experienţelor prin care au trecut. Fiind crescute până la o vârstă destul de înaintată în cadrul comunei, şocul pe care l-au avut în momentul întâmpinării civilizaţiei, legăturile pe care le-au creat în cadrul fermei şi în exterior sunt redate pe cât de subiectiv, pe atât de realist şi cu o detaşare evidentă, bine construită.

Reîntoarse în vechea comună din Tennessee, surorile încearcă să reconstituie întâmplări şi evenimente majore care s-au petrecut în interiorul marii familii. Cu toate că ideea din spatele comunităţii era una utopică, iar practicile pe care le frecventau oamenii păreau dintre cele mai benefice, miezul atmosferei era unul putred, creator de invidii, gelozii şi dezechilibru atât material cât şi spiritual. „Americanizarea” documentarului constă, din punctul meu de vedere, în alegerea prezentării unui final fericit al acestei experienţe: cu toate că lucrurile au luat-o pe o pantă descendentă, fetele încă relaţionează cu cei de vârsta lor, care au crescut acolo, ajutându-se reciproc la nevoie şi fiind mulţumiţi de felul în care s-au concluzionat lucrurile. Utopia rămâne aşadar impregnată în principiile colective până la final.

Vulva 3.0 between Taboo and Fine-Tuning (Vulva 3.0 între tabu şi acordaje) este probabil unul dintre cele mai ,,profi” documentare pe care le-am urmărit la festival și descrie ordonat şi explicit problema imaginii pe care şi-o proiectează femeia în legătură cu corpul ei. Chiar dacă avem de-a face cu partea cea mai intimă a corpului, şi anume cu organele genitale, autoarele documentarului, Claudia Richarz şi Ulrike Zimmermann, nu se sfiesc să „dea cărţile pe faţă” în ceea ce priveşte pudoarea femeilor de azi. Critica asupra societăţii care idealizează până şi imaginea vaginului este destul de puternic reprezentată prin diverse interviuri sau filmări din timpul operaţiilor. Se pare că stima de sine a femeii este pusă la mare încercare de imaginea propriilor organe genitale, întrucât aceasta pare a fi dictată și de industria pornografică. Documentarul are un aspect atât educativ, în ceea ce priveşte anatomia umană despre care, în mod evident, nu ştim atât de multe pe cât ar trebui, cât şi de informare a spectatorilor în legătură cu o problemă gravă și mai puţin cunoscută: mutilarea organelor genitale.

Îmi pare rău că nu am apucat să văd şi Men’s Lust (Plăcerea bărbaţilor), documentarul care a rulat înainte de Women’s Lust (Plăcerea femeilor) şi care a fost regizat de aceeaşi autoare, Gabi Schweiger. Tema tratată este exact cea care reiese oarecum din titlu, şi anume apetitul sexual al femeilor. Totuşi, documentarul se concentrează pe femei trecute de o anumită vârstă, făcând parte dintr-o generaţie pe care unii o consideră probabil „ofilită” din acest punct de vedere. Prin intermediul interviurilor, aceste femei îşi dezvăluie dorinţele, poftele, imaginaţia sexuală, fără niciun fel de inhibiţii, distrugând astfel mitul cum că, de la o anumită vârstă, oamenii nu mai simt „ca altă dată”. Din contră, stilul de viaţă pe care îl duc unele este îndeajuns de singuratic încât să le declanşeze nevoia şi dorinţa de apropiere fizică şi emoţională. Gesturile de tandreţe, micile jocuri specifice tinerilor îndrăgostiţi sunt încă valabile şi pentru femeile ieşite la pensie, care par uneori a fi într-o formă mai mare decât tinerii.

În concluzie, ASTRA e un must! Chiar dacă nu eşti mare fan al documentarelor, consider că experienţa oraşului, a întâlnirilor cu oameni, a masterclass-urilor şi a discuţiilor pe diverse teme ce ţin de societatea contemporană poate fi doar fructuoasă.


Festivalul Astra Film este cel mai vechi festival de profil din România, fiind organizat în Sibiu din 1993. Încă de la început, evenimentul a fost dedicat filmului documentar. Ediția din acest an a avut loc în perioada 6-12 octombrie. Mai multe informații, puteți găsi pe site-ul oficial al festivalului.

User Rating: 4.3 (3 votes)
Sending