Drumul către Oscar e pavat cu intenții bune!

Oscar-urile stârnesc reacții diverse, fără excepție, în fiecare an. Fie că pentru unii premiile încă sunt importante, sau pentru alții reprezintă doar un spectacol ieftin, oricum toată lumea ajunge să dezbată. Asta înseamnă că Hollywood-ul încă e relevant, stârnește discuții și oricât de mult ne-am dori să-l dăm jos de pe piedestal, e cale lungă până acolo. Așa că am ajuns să dezbatem și noi așa-zisul cel mai important premiu din industria filmului și spre deosebire de Oscar-uri, părerile noastre sunt mai diversificate, chiar dacă nu sunt neapărat corect politice, așa cum se se presupune că ar trebui să fie.

Pojoga Mădălina

Un lucru pe care încă n-am reușit să-l înțeleg e de ce se mai agită lumea în perioada Oscar-urilor. De ce n-a  fost nominalizat filmul ăsta? De ce nu a câștigat celălalt? Ba nu, că tipa aia face un rol mai bun, deci ea trebuia să primească premiul. Și o fac cu atâta pasiune, ca și cum ar avea impresia că premiile astea se mai dau pe merit, sau că am avea toți aceleași criterii de valorizare. Nimic mai greșit! Asta nu înseamnă că nu putem să nu ne dăm cu părerea, dar eu cred că trebuie păstrată o notă ironică în toate impresiile noastre, să nu ne mai luăm atâta în serios și să aplicăm această regulă și filmelor nominalizate anul acesta.

Dacă e un film care mă enervează la culme anul acesta, e La La Land. Cred că nu există scenă în care să nu-mi imaginez cum Damien Chazelle își spunea printre dinți: vreau Oscar! Vreau Oscar și toate premiile posibile! Dau referințe din alte filme, ceea ce mă face superior, am scris o poveste de dragoste minunată și toată lumea va lăcrima, am ales doi actori care sunt atât de talentați încât merită și ei premii importante (dovada Globurile de aur). Succes la box office, succes critic. Și pentru ce? Pentru o dulcegărie penibilă, în care doi mediocri cântă niște melodii pe care le-am uitat în momentul în care s-au terminat. Mai mult de atât nici nu merită.

Al doilea pe lista preferaților e Moonlight. Dacă ar fi rămas la statutul de indie, dar genul ăla, cu premieră la Sundance (evident), poate că n-aș mai fi avut nicio problemă. Dr hai să nu ridicăm în slăvi, să spunem că e capodoperă un film care e doar bunicel și nu în ultimul rând, corect politic. Acest din urmă aspect e și rețeta succesului. Nici nu mai zic altceva, că dacă nu-mi place filmul ăsta din niște motive, o să mi se reproșeze că sunt rasistă și homofobă.

Hidden Figures nu e impresionant. E convențional, inspirat din fapte reale, 3 femei de culoare care ajung să lucreze la NASA. Dar cumva, nu m-a deranjat. Mai aflu și eu câte ceva, îmi îmbogățesc cultura generală. Și filmul ăsta nici nu deranjează, dar nici nu creează obsesii nesănătoase.

Manchester by the Sea. Poveste bună, tristă, cu lacrimi,cu scene care te lovesc în moalele capului. Dar e exact genul de film care ar funcționa și rezista chiar și fără notorietatea dată de premii. Și Casey Affleck joacă bine, ba chiar foarte bine. Să ia Oscar, să ia tot, pe mine m-a convins. În ultimul rând, cred că este cazul să trecem peste relevanța vieții personale a actorului atunci când îi analizăm munca. Poate Affleck chiar e un om de nimic, but who cares în cazul ăsta?

Restul filmelor sunt absolut irelevante, nu au nicio șansă. Mel Gibson și filmul lui nici nu merită menționat. Nici nu știu de ce au introdus regula cu 10 filme nominalizate când e clar în fiecare an că lupta se dă între 2-3 filme.

Eu vreau să câștige Isabelle Huppert Oscar din mai multe motive. Să urce pe scena aia și să le demonstreze superioritatea ei din toate punctele de vedere. Ea va fi superioară și prin simplul mers de la scaun până pe scări. Al doilea ar fi ca să-i văd fața Emmei Stone care se bucură și aplaudă, dar de fapt fierbe de nervi pe dinăuntru. Al treilea motiv, e că așa nu ar câștiga Meryl Streep. E bună și ea, dar chiar să o nominalizezi pentru orice rol banal și de data asta tâmpit, prost și toate cuvintele din această familie lexicală, e absurd din capul locului.

Ar mai fi o singură categorie relevantă, că în rest e simplu și previzibil. Cel mai bun film străin. Până acum Toni Erdmann părea favoritul, dar fiindcă domnul Trump și-a pus în desfășurare planul diabolic, poate vedem Iran-ul câștigător anul acesta. Doar trebuie să fim corecți, să dăm dovadă de compasiune și justețe.

Totuși, cu toate problemele pe care le ridică premiile astea, parcă nu e așa de rău ca altădată. Trebuie să apreciem și să ținem minte aceste vremuri minunate în care Jennifer Lawrence nu este nominalizată și nu trebuie să-i vedem fața sau cum se împiedică ca o idioată. Sincer, cred că a făcut-o intenționat fiincă dorea cât mai mult atenție. O statuetă e prea puțin pentru o actriță de calibrul ei.

 

Cosmin Popa – În căutarea unui Oscar. Second-hand.

Anul ăsta mă uit la Oscar ca la un prieten vechi. Unul pe care cu greu îl recunosc. În facultate (acum vreo 8-9 ani), trăgeam în sesiune să văd toate filmele nominalizate. Mă trezeam devreme. Pe la 5-6. Era altceva pe răsărit. Băgam mufa de la căștile vechi (ceva rămas din toate mutările de prin cămine) – să nu cumva să deranjez colegii de cameră ce sforăiau – potriveam volumul, trăgeam mouse-ul cu fir până să-l am exact în palmă, 2 cărți sub pernă și dădeam drumul la film. Apoi mâncam. Cafeaua, țigara, cursurile de diverse matematici, pauză. Adică film. Și tot așa până pe la 2-3 noaptea. Apoi, de la capăt. Vedeam pe la 3-4 filme pe zi, dacă nu mai multe. Țin să precizez că o bună parte erau groaznice și nu toate de la Oscaruri, dar așa făceam în fiecare an. S-a pierdut tradiția pe parcurs. Acum nu mai există timpul pentru maratoane. Totuși mi-am zis să fac un efort. De data asta, să fac o vizită vechiului prieten – să fac cumva și să ajung la toate filmele. Eh, acu’, hai să nu exagerăm…

În 2016, s-a politizat aproape tot. An de turnură. Nimeni n-a întrebat poporul. Doar s-a făcut. Așa că brusc la Oscaruri e ceva whitewashing. Nu-s destui actori de culoare. Apoi scandal că actrițele nu-s la fel de bine plătite ca actorii. Deci, un fel de manwashing. Apoi că nu sunt destui asiatici. Deci, un fel de… La asta nu știu cum să-i zic. Mai era nevoie să se plângă și actorii liliputani că-s mai puțini (no pun intended) decât cei înalți sau să latre câteva animale fără premii Oscar la activ. Anul ăsta au zbârnâit articole cum că sunt într-adevăr mai mulți actori de culoare… dar e, oare, îndeajuns? Adicătelea trebuie să fie o cantitate perfectă de albi, afro-americani, asiatici, barbați, femei, klingonieni, vulcanieni etc. O shaworma cu de toate. Mai puțină maioneză că e albă și îngrașă. Așa că anul ăsta duduie political corectness-ul. Acum că a venit Trump cu câteva idei nemaipomenit de bune, să facem loc și filmelor de import. Moderat, desigur.

Ceva puternic de pe listă, Fences. E unul dintre filmele alea pe care le vezi în fiecare an cu 4-5 nominalizări la actori, scenariu, cel mai bun film și te trezești că nu ia nimic. E în cursă cu Moonlight, deci, să șadă blând. Unul are ceva din măiestria actoriei, celălalt flutură neorealistic puterea realismului. Moonlight e favorit, fără discuție, dar Denzel și Viola dau lecții dure de generație veche. Hidden Figures, e simpatic, dar mamă ce m-am săturat de filmele americanizate. Cred că de la Matt Damon, Marțianul, mi se face rău constant când iar văd America într-o cursă, oricare ar fi ea (dar des e asta spațială). Să nu amintesc de chinejii care fluturau steaguri americane. Oh, God! Îmi plac filmele de working-class hero, dar faceți unul mai bun ca Spotlight! Găsesc americanii tot felul de eroi ascunși pe după garduri ce-apar doar la lumina lunii (wink wink) și eu tot aștept un blockbuster despre Aurel Vlaicu sau Elisabeta Rizea. Poate mă aude Spielberg. Deși nu cred, că-i la plimbare cu BFG-ul lui.

De La La Land nu zic nimic. Aș face doar referințe.

Un’ te duci tu Mel-ule? La un Oscar, domnule! (probabil că gluma asta e fumată deja) Pot zice că Gibson s-a hotărât că după zece ani de la Apocalypto să facă încă un Patimele lui… Desmond Doss. Nu-i zice așa, ci Hacksaw Ridge. E cu puțin din toate, dar cu mult din Andrew Garfield. Asta când Spider-man se decide să fie actor și nu se împăienjenește deloc în rol. Ăsta e unul dintre filmele care merită văzute. Și nu numai pentru Garfield, un soi de Anthony Perkins contemporan, ci și pentru că îți ghiorăie mațele în sala de cinema.

Ok, trebuie s-o vedeți pe Ruth Negga în Loving și pe Isabelle Hupert în Elle. Doamna Streep ar fi bine să stea pe tușă anul ăsta. Cu tot respectul, lăsați rolurile afone! A fost deja Catherine Frot pe-acolo! Oricum, pe cât de bun mi se pare că devine Jeff Bridges cu cât îmbătrânește, pe atât de botoxată mi se pare Nicole Kidman. Cred că mai are până la subtilitatea doamnei Streep, dar nu cred că tratamentele faciale îi dau palete de expresii în plus.

Frate, cu Casey Affleck ridici casă. A ajuns aproape de un actor care poate să ducă un film întreg. Nu judeci omul artistic cu gândul la rufele lui nespălate, dar cine-s eu să mă bag?! Manchester by the Sea ia ceva, nu știu ce, dar ia ceva. The Lobster pică, deși nu s-a mai scris de mult ceva asemănător pe la Hollywood. Și Hell or High Water, aceiași soartă.

Dar să mă leg de ceva la care țin mult și despre care se discută puțin. Anul ăsta ia Zootopia. Nici nu se poate altfel. Cumva se știa de prin toamnă. Dezamăgirea e până la os. Pentru mine are să fie ca în 2010 când L’illusioniste (r. Sylvain Chomet) pierde toate premiile în fața lui Toy Story 3. Really? Eh… nici pe-atunci nu conta mult valoarea. Păi, dintre toate, Kubo and the Two Strings e cel mai complex, Moana e young-adult, My Life as a Zucchini are o frumusețe aparte, dar The Red Turtle e de neratat.

De astea străine nu mai zic. Bat gura degeaba. Se știe. Și dacă se știe bine, se vine cu Oscarul în România.

Fire at Sea, 5 lei. Zic că iese, fiindcă… motive, refugiați.

N-am apucat nici anul ăsta să le văd pe toate. Mai este timp. Dar, pot zice de vechiul meu prieten că-și cam pierde memoria. Ba mă uită pe mine, ba mai uită niște filme. În plus, ca orice om când îmbătrânește devine politic. Păcat, era mișto când spărgeam împreună semințe și ne hlinzeam căci știam amândoi cine-i pe plic înainte să fie deschis. Acu mă mai pălește râsul, de unul singur. El bombăne ceva politic într-un colț, de parcă ar fi relevant. Îi tot repet: Eh, acu’, hai să nu exagerăm…

oscars-2014-new-logo

Silvia Netedu – A fost odată ca niciodată

În acest articol nu voi discuta despre melodia celor de la Șuie Paparude sau despre Creanga lui Frazer, ci despre Oscaruri. Personal, nu aleg filme sau cărți doar pentru că au luat premii. E ceva care mă roade și în privința promovării exccesive a unui artist după moarte. Ce aștept de la un film, un criteriu care reflectă gusturile proprii, e povestea, storyline-ul, plot-ul. Altă caracteristică la care sunt destul de atentă este cromatica în relație cu povestea ori în contrast cu ea.

Criteriile enunțate anterior nu se vor reflecta în comentariile următoare, în mare parte. Cu toate astea, cu speranța est-europeanului îndreptată spre the land of freedom, îmi voi manifesta impusul de a râde puțin de valorile (alese mai mult pentru respectarea tiparului american) aduse pe liste de Oscaruri.

Arrival – Americanii și extratereștrii, ca românii cu scenele de la masă, de câte 5 minute. Univers distopic salvat de personajul mediocru devenit erou, conform valorilor americane (cel puțin de dinainte de Trump), care mai e și femeie (să nu strige nimeni triggered). Nu neg necesitatea valorilor feministe, dar trebuie consumate cu moderație.

Fences – Subiect suficient de vehiculat ca să trezească niște simpatii activiste, greu încercate de vremurile actuale, working-class hero și actrița pe care o știu din How to get away with murder, Viola Davis. Cumva mă tot aștept la ea să strige un nume de student pe care să îl facă de râs în fața clasei. Recunosc că de când am văzut The Pursuit of Happyness, în liceu, nimic n-a reușit să mă emoționeze la fel de tare, mai ales dacă povestea semănă. Dintre filmele pe care le-am văzut, bineînțeles. Recunosc, totuși, că Denzel Washington e plăcerea mea vinovată, iar Jovan Adepo, are potențial să devină.

Hacksaw Ridge – Așa, de la brave heart la brave heart, ce fel de erou avem în acest film? Răspunsul corect era: un soldat. Bineînțeles, nu este un soldat oarecare, ci unul care refuză violența. Dacă nu v-ați săturat, încă, de discursuri dramatice în tribunale militare sau de underdog transformat în erou sau de neadaptați sau de curajul mitic în fața pericolelor, așteptați să apară filmul în cinema și luați-vă bilete.

Hell or High Water – Cred că e o încercare de a vorbi despre conducta de petrol din North Dakota, fără a se atinge exact subiectul. Se apropie, privit cu telescopul, de True Detective, fără latura adânc întunecată și filosofii în retrovizoare. Fiind, totuși, o poveste care merită spusă sub orice formă, asta mă face să-l bat virtual pe umăr pe scenarist, despre care nu am auzit până în acest moment.

Hidden Figures – Mai țineți minte care era primul film și care era personajul principal? Dacă da, sunteți iertați și primiți o nouă șansă de a cădea în adulație, în emulație sau în empatie. Ca să tragă mai bine la cântarul corectitudinii politice, în acest film avem: 3 femei de culoare, geniale într-ale matematicii, convocate să ajute un proiect al NASA. Argumentul final: inspirat dintr-o poveste reală sau în traducere liberă – tot vă facem să plângeți cumva.

La La Land – Mă tem că are potențialul de a fi un film despre care să se vorbește atât de mult, încât nici nu trebuie să îl vezi. Eu voi face inversul.

Lion –  Noul și puțin mai rafinatul Slumdog Millionaire în amintire, iar în prezent, băiatul bântuit de adevărata familie, după ce a fost adoptat și a crescut departe de casă. Totul e mistic si inițiatic, din nou, cu măsură. Nu am citit cartea, dar filmul pare că nu reușește să își asume până la capăt o categorie sau alta.

Manchester by the Sea – Cel numit și „fratele Afleck mai talentat”, Casey Affleck a reușit să atragă atenția de la fratele mai cunoscut.

Moonlight – Un film ca o melodie de la Massive Attack. O poveste ușor lacrimogenă, dar atent delimitată între cadre tablou, un album de senzații sau cum cred că te înmoi cu vremea dacă vezi prea multe drame.

Cu poftă de muncă și plimbări la ceas de seară, vă urez să vă fie genericele scurte și clișeele departe.

 

Daniela Elena Drăgan

Oscarurile reprezintă în mare parte entertainment și atât; pentru mine, cel puțin. Nu crește brusc valoarea unui film în ochii mei dacă a câștigat sau nu ceva la Oscar. În schimb, pot zice că mă bucură dacă o producție care mi-a plăcut primește o nominalizare, pentru că poate așa ajunge la un public mai larg. Iar unele filme chiar merită. Probabil că în trecut Oscarul însemna ceva din punct de vedere al aprecierii pe bună dreptate a artei cinematografice, însă eu nu am trăit acea perioadă.

Un aspect despre care pot zice că mă deranjează, în privința criteriului care face un film demn de o nominalizare, este corectitudinea poltică a acestuia. Personal, nu m-am simțit vreodată adepta acestui concept și nici nu consider că ar trebui să fie vreodată un criteriu de analiză în privința filmelor. Cei din Academie nu prea sunt, însă, de aceeași părere cu mine, așa că an de an apar clasicele nominalizări ale unor filme precum Moonlight (și probabil Hidden Figures) de anul ăsta.

În rest, mă bucur pentru Arrival, aș fi vrut să văd poate mai multe nominalizări pentru Nocturnal Animals, m-a surprins plăcut. Fiind în temă, cele două filme m-au făcut să o apreicez și pe Amy Adams pe care aș fi preferat-o ca nominalizată în locul lui Meryl Streep, despre care nu prea știu de ce se află anul ăsta printre nominalizați. Este de apreciat în multe producții anterioare, dar să mai trăim și în prezent. Lion este frumușel și are și emoție, dar nu este un film memorabil. Despre La La Land s-au spus suficiente, era știut ca favorit, a fost și este overhyped, mie mi-a plăcut, dar nu știu cât de pe merit sunt toate nominalizările.

O singură preferință aș mai fi avut, dacă ar fi fost să fie, să văd o mențiune măcar pentru Sing Street care mi se pare că a scăpat de sub radarele multora. Rămâne ca recomandare.