Galactoria 2013 – poveste cu final deschis

galactoria2013Articolele care tratează retrospectiv (și în linii generale) un festival întreg, cu toate evenimentele mai mult sau mai puțin remarcabile figurate în programul acestuia, conțin, prin însăși natura lor, un sâmbure de inechitate, oricât de cuprinzătoare și de exacte s-ar pretinde. Tocmai din acest motiv, încercarea de a panorama ediția a zecea a Galactoriei, cu fastul ei aniversar și cu încărcătura emoțională aferentă sfârșitului/începutului unei etape, mi se pare predestinată să eșueze într-o expunere superficială. Îmi asum totuși acest risc, sau această iminență, cu mențiunea că am ratat o parte dintre spectacole și că imaginea pe care o voi contura se va dovedi, prin urmare, fragmentară.

Pentru început, oricât aș fi de chițibușară, trebuie să recunosc că am văzut câteva montări bune și măcar patru sau cinci excelente. Pe acestea le-au contrabalansat, din păcate, altele mai proaste, aparent nefinalizate, haotice, gălăgioase și inadecvate ocaziei, mai ales dacă ne raportăm la scopul ultim al galei – de scoatere la mezat (iertat fie-mi prozaismul excesiv) a tinerelor talente. Însă, dincolo de toate, mult mai descumpănitoare mi s-a părut omogenitatea publicului care, cu rare și fericite excepții, a fost compus din colegi, profesori, rude sau prieteni ai absolvenților Facultății de Teatru și Televiziune. Abundența de chipuri familiare, în loc să fie reconfortantă, mi-a lăsat impresia că noi, spectatorii, ne izolăm într-un soi de enclavă artistică, impenetrabilă și constrângătoare. Nu cred că există vinovați nominalizabili pentru această situație. Este, pur și simplu, o stare de fapt în curs de universalizare, ce s-a manifestat, după cum era firesc, și în cazul de față.

Așadar, pot fi enumerate atât reușite, cât și eșecuri ale ediției din 2013. Ca tot unitar, ea a reprezentat un succes, aplaudabil sau chiar ovaționabil, în funcție de cum înțelege fiecare să își exprime încântarea. Mi s-ar părea meschin să fac o medie aritmetică a tuturor producțiilor, pentru a stabili nivelul adevărat al festivalului. Știu doar că m-am enervat cumplit și că m-am bucurat pe măsură.

Am scrâșnit din dinți, am bătut nervos din picior și am numărat minutele, cu ochii numai pe ceas, la reprezentațiile pur demonstrative, la acele examene de actorie stângaci camuflate sub aparența de produse finite și, chipurile, destinate unei asistențe nespecializate. În mod normal, aș include în această categorie toate spectacolele de commedia dell’arte, fiindcă le consider tributare unei stilistici vetuste, incompatibile cu gustul contemporan, și, de cele mai multe ori, ineficient actualizate. Totuși, Gloria smintelii (clasa Filip Odangiu/Sinkó Ferenc) a reprezentat o experiență plăcută, amuzantă și surprinzătoare, chiar dacă (sau fiindcă) nu a vânat superlative și nu a țintit mai sus de subțirea linie de demarcație dintre joc inofensiv și debandadă obositoare. La polul opus s-a situat Potop! Potop! Vrem gondole! (clasa Ionuț Caras/Mara Opriș) – supraîncărcat, strident, zgomotos, cu câteva acrobații impresionante și cu prea mult fum. Jocul de cărți (regia Rudolf Herțeg) s-a dovedit, poate tocmai datorită scurtimii și limpezimii sale, mult mai tolerabil. Chiar dacă în prima parte a avut scăpări de ritm, a compensat apoi prin dinamism, umor și însuflețire.

Bios (din nou clasa Ionuț Caras/Mara Opriș), așa-zis exercițiu de rezonanță antică, mi s-a părut plin de patetisme declamate cu aplomb și de tușe grotești, involuntar ridicole. S-a remarcat, cu toate acestea, și prin câteva performanțe notabile (în special cea a Alexandrei Caras). Spectacolul în sine este o încropeală de monologuri din tragedii antice. Fragmentele sunt legate prin interludii cu semnificație ritualică, suficient de reușite cât să adâncească gravitatea situațiilor, dar incapabile să spargă monotonia întregului. Studenții clasei Caras-Opriș (de fapt o parte din ei) și-au luat însă revanșa în Oleanna, montare care impune o convenție cam forțată, dar care le dă interpreților ocazia să își valorifice talentele.

One-man/woman show-urile prezentate în gală au denotat, aproape toate, lipsa unei regii coerente, care să le dea substanță și să le dezambiguizeze. Numele meu nu este Pascal (cu Diana Nedescu) m-a iritat cel mai mult, din cauza mesajului necoagulat din punct de vedere dramatic, pe alocuri respingător prin artificialitatea lui, și transmis într-un mod dezordonat. Ca un efect advers al amatorismului său accentuat, Duminica noastră norocoasă (cu Teodora Păcurar) m-a lăsat pur și simplu indiferentă. De la 10 studii despre iubire cu i mic (cu Lucia Mărneanu) așteptam lămuriri mai concludente în legătură cu rețeta artistică pe care interpreta o propune publicului. Mi se spune Capucin (cu Andrei Sabău) m-a impresionat prin interpretarea energică dar, în același timp, naturală, frumos nuanțată; în schimb, reprezentația a fost abruptă și ilogică, parcă incompletă. MEDx Talks (cu Sabrina Vanci), o veritabilă performanță în ceea ce privește jocul actoricesc, plin de umor și de vivacitate, s-a terminat la fel de brusc și de neinspirat. Doar în Salome (cu Alexandra Caras) intențiile personajului și motivațiile lui s-au conturat cu claritate, fără îngroșări inutile, din doar câteva linii subtil întretăiate.

Am lăsat la urmă cele mai entuziasmante montări din acest an nu pentru că mi-aș dori să închei într-o notă optimistă, laudativă, ci pentru că ele sunt producțiile emblematice ale Galactoriei 2013, posibile puncte de referință pentru edițiile viitoare. Recunosc, mă ispitește gândul de a le ierarhiza în funcție de plăcerea pe care mi-au produs-o, însă realizez cât de nedrept ar fi un atare demers, mai ales fiindcă toate oferă spectatorilor ceva unic, deci inexplicabil și inclasificabil. Kakuk Marci (clasa Szilágyi/Palkó Csaba, secția maghiară) este un spectacol în care orice replică și orice gest par însămânțate cu un umor viu, ce se ițește subit, producând mici explozii de râs. Povestea incită publicul, îl distrează, și apoi îi servește cu jovialitate câteva pilde moralizatoare, dar netendențioase. În Autobahn (regia Leta Popescu) actorii îi tachinează pe spectatori; îi fac să surâdă, destinși, după care, prin răsturnări bruște de situație, să se încordeze plini de nedumerire. Livada de vișini (clasa Filip Odangiu/Sinkó Ferenc) desprăfuiește cunoscutul text cehovian și exploatează esența duală a piesei, oscilantă între tragic și comic. Fun (regia Lorand Maxim și Raul Coldea) are un efect reverberant, puternic și destabilizator, imposibil de evaluat înainte de finalul reprezentației. Almost (regia Leta Popescu) este, trebuie să recunosc, preferatul meu. Oricât aș fi vrut să evit astfel de atitudini părtinitoare, nu pot trece cu vederea impresia pregnantă pe care mi-a produs-o spectacolul și nici veselia incontrolabilă căreia a trebuit să-i stăvilesc revărsarea la ieșirea din sală. Fără să fie lipsită de anumite imperfecțiuni, această punere în scenă este animată, însuflețitoare, colorată, haioasă, cu o ilustrație muzicală antrenantă și obsedantă totodată.

După cum era de așteptat, după încheierea galei au început să se estompeze, treptat, urmele nervilor defulați rapid în pauzele dintre acte, nostalgiile empatice, trezite de vreun discurs lacrimogen, plictiseala, exaltarea, primele impresii ș.a.m.d. Eu, cel puțin, voi ține minte doar ceea ce consider că merită să ocupe spațiu în memoria mea. Pentru interogațiile retorice cu privire la destinele absolvenților n-am mai găsit loc în tot acest amalgam confuz de amintiri mai mult sau mai puțin statornice și de imagini din ce în ce mai șterse. Prefer să accept, docilă, imprevizibilitatea parcursului lor artistic deoarece, în definitiv, pronosticurile sunt făcute pentru a fi contrazise.