Înapoi de unde am plecat – Luduș, orașul mirositor

„Ah, ești din Luduș? Miroase îngrozitor pe acolo! Știu că am ajuns în Luduș când simt mirosul acela de mort în mașină.” Cam asta aud de fiecare dată când spun cuiva de unde sunt de loc.

Ludușul este un orășel situat în partea centrală a Podișului Transilvaniei, e orașul acela de care nu ai cum să scapi dacă călătorești de la Cluj-Napoca la Târgu-Mureș – dar și tipul acela de oraș plin de legende și povești misterioase. Numele orașului vine din ungurescul Marosludas– în traducere: „Gâștele de pe Mureș”. Deja ne putem face o imagine de ansamblu destul de colorată- se află în Transilvania, numele este inspirat de gâștele care populează zona și mereu există acest miros de putrefacție așternut ca un val peste oraș. Interesant, nu? Ludușul este acel tip de oraș în care toată lumea știe pe toată lumea, nu ai cum să pleci din casă cu o nouă pereche de sandale și să nu observe cineva că nu le mai ai pe cele de ieri. În rapoartele oficiale, numărul de locuitori este în continuă scădere, dacă în anul 1992 avea o populație de aproximativ 19.000 de locuitori, în prezent are 15.000 de locuitori, cu aproximație. Așadar, un orășel mic dar cochet, a cărui industrie este susținută de singura fabrică funcțională din oraș- Fabrica de Zahăr și de câteva companii private.

Odată ce intri în oraș, ai senzația că ești prin Vrancea, sau ceva sătuc de pe la granița cu Republica Moldova- zonele acelea frecventate de tiriști- mirosul îngrozitor și fetele de pe marginea drumului- care se vând pe 50 de lei- îți dau acest sentiment de 1950- toamna. Însă, odată ce treci pe lângă statuia Lupa Capitolina, de la intrarea propriu-zisă în oraș, sau Lupoaica, după cum o numesc localnicii, simți că treaba devine mai serioasă. Imediat după, ajungi la podul care te trece peste Mureș și ajunge direct în inima orașului. Odată ce ai trecut peste podul alb-gălbui, cu gropi prin care vezi cum trece apa pe sub tine și cu fire de electricitate atârnate prin jur, ajungi într-un soi de ghetto emancipat cu magazine mari, de brand,  din vestul Europei. Printre magazinele imense, mai zărești o cofetărie într-o casă care stă să cadă, pe care mi-o amintesc încă din copilărie și un birt de unde îmi cumpăram țigări la bucată în clasa a opta- tipul acela de birt în care întră nea Ionică să își aline sufletul cu 50 de Zarea, după care pleacă. Chiar pe stânga se află parcul central al orașului, parcul prin care mă jucam vara și unde îmi plăcea să merg cu cortul- asta pentru că nu arată ca un parc ci mai degrabă ca un oraș părăsit peste care a crescut buruieni și câțiva copaci. Parcul este locul meu preferat din oraș, îmi place pentru că în jurul lui este construit un dig care apără orașul de inundații și ai senzația că ești în ceva crater făcut de un meteorit, te simți cumva protejat, mereu.

Ajuns în centrul orașului, poți observa o arhitectură comunisto-modernă, primăria și casa de cultură sunt lipite una de alta și par că sunt adăpostite de un fel de hală imensă care nu are capăt. Scena casei de cultură, care poartă numele unchiului meu Pompeiu Hărășteanu- un mare cântăreț de operă ai anilor 60′-70′- a fost și prima scenă pe care am urcat. Îmi aduc aminte acea seară foarte bine, jumătate din sală mă asculta cântand, iar cealaltă jumătate chicotea și bârfea despre cum cânt sau nu cânt eu- însă, printre toți acei oameni, era prezent și bunicul meu. Bunicul meu, maghiar la bază, era un bărbat foarte puternic, cu mâini mari și ochi albaștrii, care habar nu avea de visele mele legate de lumea artistică, dar care mă susținea mereu în mod necondiționat. Era mereu acolo și se bucura de bucuria mea. Avea o boală gravă care îl orbea încet, dar sigur- abia putea să distingă conturul oamenilor. S-a așezat în fundul sălii și fără să mă vadă pe scenă, mă asculta. A fost acolo, la primul meu concert și mi-a spus imediat după să îmi urmez visul, indiferent cât de greu o să îmi fie.

Ruinele unei fabrici din Luduș/ Fotografie realizată de Marius Popa Photog.

După ce treci de casa de cultură și de primărie, ajungi într-o zonă a afacerilor de familie. Magazine după magazine. Tipul acela de magazine cu nume fancy care îți vând marfă din Turcia sau din China. Practic, sunt vreo zece astfel de afaceri și toți acești patroni sunt prieteni între ei- ca un fel de clan care are o oarecare putere în acest oraș. Înspre capătul orașului, ajungi la gară- un loc semi-părăsit și locuit în mare parte de bătrâni- aici locuiește și bunica mea. În această zonă, unde încă se mai simte aerul comunismului și al industrializării forțate- printre ruinele gării vechi și a unor fabrici părăsite- am copilărit și eu o perioadă bună. Această zonă este cea neatinsă de modern și nou, este zona în care încă mai există casele-vagon, casele primite de la C.F.R pe vremuri, lungi și cu geamuri înalte- casele în care iarna e cald iar vara e răcoare. De fapt, sunt niște case lungi, împărțite în două de un zid iar apoi repartizate la câte două familii de C.F.R-iști. Acolo am trăit și eu, în casa-vagon, pentru câțiva ani, înainte să mă mut cu mama mea în Italia. În casele-vagon ești sau cel puțin trebuie să fii mereu prieten cu vecinul, pentru că împărțiti aceeași curte- desigur, la început. Îmi aduc aminte cum în mai puțin de un an după ce ne-am mutat acolo, ai mei au ridicat un gard de aproape doi metri între noi și vecinii de lângă- din nevoia de intimitate. Fapt care mă frustra imens, pentru că nu mai puteam fura cartofi și morcovi din curtea venicilor pentru a-i vinde la colț ca să îmi pot cumpăra un baton de Făgăraș.

 

Un alt aspect interesant al orașului, sunt denumirile cartierelor: Baltă, Arizona, Dacia și Gară. Gară- e simplu, e cartierul C.F.R-iștilor, Dacia- la fel, cartierul celor care aveau mașini mișto pe vremuri și na, erau oamenii aceia bogați, dar Baltă și Arizona- exotic, nu? Numele cartierului Baltă vine din perioada în care încă se mai produceau inundații frecvente în oraș, iar în această zonă se strângea cea mai multă apă, arătând mereu ca o baltă- ulterior a fost scoasă apa și s-a construit barajul iar peste acel loc s-au construit câteva zeci de blocuri. Însă, Arizona… oricât am încercat să îi caut justificarea și semnificația, nu am reușit. O fi fost careva de pe acolo prin Arizona, U.S.A- și când s-a întors s-a hotărât să-l denumească așa. Habar nu am de unde vine acest nume, însă sună cel puțin interesant.

Printre legendele orașului- de  la cele cu vârcolaci până la cele legate de spirite, există un fapt real la fel de șocant, supranumit de localnici- „Masacrul de la Luduș”. Povestea fiind una reală- în septembrie 1944, soldații maghiari care au ocupat orașul au măcelărit acolo peste 13 evrei. Printre aceste masacre, aceștia au violat femeile evreice și mai apoi le-au omorât și pe ele. Poate că acum se leagă totul de numele orașului, provenit din acele gâște de pe Mureș. În numeroasele tradiţii gâsca este mesagera lumii celeste, dar și un simbol al divinității. La egipteni, de exemplu, ea reprezintă pasărea solară din care se naşte lumea, însă, gâsca mai este şi simbolul vigilenţei, căci ţipă atunci când percepe un pericol- pericolul din 1944 se zice că a fost vestit cumva, că tot orașul era într-o stare de instabilitate, iar în aer se simțea o apăsare, pentru ca mai târziu înspre toamnă, toate aceste lucruri să aibă loc. Prin această poveste până și mirosul de putrefacție își găsește justificarea- cu toate că el vine de la o baltă lăsată în urmă de autoritați după ce au deviat Mureșul cu câțiva ani în urmă, baltă pe care acum încearcă din greu să o astupe cu pământ, tocmai din cauza mirosului…puternic.

Ei bine, Ludușul este unul dintre acele zeci de orașe în care timpul încă se mișcă încet, în care mirosul de putregai și numele îi dau povestea mai departe. Orașul în care încă mai găsești birturi ca pe vremuri și orașul în care dacă te muți, vei deveni un super-star. Orașul în care singurul cinematograf, neatins de la revoluție, stă să cadă- în care tirurile opresc la ieșire și ne plimbă femeile până la Turda și inapoi, dacă au noroc să se întoarcă. Cu toate astea, pentru mine este orașul în care am cântat pentru prima dată și orașul care mi-a dăruit câțiva ani de joacă.