Joy – Simpatic dar nu și impresionant

Joy este regizat de David O. Russel și o are în rolul principal pe Jennifer Lawrence căreia i se mai alătură, printre alții, Bradley Cooper și Robert De Niro. Numele din distribuție amintesc de un alt film al aceluiași regizor (Silver Linings Playbook), căruia pelicula prezentă i se aseamănă destul de mult ca stil. Filmul este inspirat din realitate și spune povestea unei femei, Joy Mangano, care a reușit să își construiască o carieră ca inventator, precum și propriul ei imperiu  în afaceri privind produsele ce servesc facilitarea muncii domestice.

joyheader

Per ansamblu este urmărită evoluția lui Joy care, deși încă din copilărie și-a manifestat creativitatea și potențialul de inventator, ajunsă mamă a doi copii, divorțată și având grijă de casă și de restul familiei, este preponderent subestimată de cei apropiați și nevoită să treacă de multe ori singură peste numeroasele eșecuri. Filmul face treabă bună în redarea acestor aspecte, precum și a evenimentelor care au dus la ascensiunea protagonistei. Însă, deși comparat anterior cu un alt proiect regizoral al lui David O. Russel, Joy nu reușește să dea dovadă de același farmec, poate pentru că lipsește genul acela de chimie captivantă între două personaje sau poate pentru că pur și simplu, luate separat, majoritatea elementelor ce construiesc filmul nu impresionează.

Scenariul lasă impresia că este lipsit de o structură bine definită, filmul prezentându-se destul de inegal. Prima jumătate a acestuia nu reușește să captiveze, Lawrence lăsând impresia că duce singură filmul mai departe în contextul în care povestea în sine, luată separat în modul în care este prezentată, nu convinge prea mult. Deranjant e și faptul că se fac incursiuni în trecutul protagonistei care nu sunt neapărat semnificative pentru derularea acțiunii și care pot reuși performanța nedorită de a de a te scoate din film, la care se adaugă scenele mult prea lungi și dese din telenovelele la care se uita continu mama lui Joy. Prin a doua jumătate, acțiunea devine mai dinamică, interesul pentru felul în care vor decurge lucrurile se amplifică, dar și în acest caz, mare parte se datorează faptului că spectatorul se implică emoțional în soarta personajului lui Joy și speră ca lucururile să ia o întorsătură fericită pentru aceasta.

Un element ce putea lipsi fără să afecteze acțiunea filmului sau felul în care aceasta este înțeleasă de spectator este voice-over-ul care este realizat de un personaj a cărui soartă îi face și mai îndoielnică postura de narator pe care și-o asumă. Aceste intervenții nu au o constantă anume, aspect ce contribuie la conturarea unei senzații de lipsă de unifomitate a filmului.

Cu toate referințele făcute până acum despre contribuția lui Lawrence la a face să merite vizionarea filmului, este evident faptul că jocul actoricesc este lăudabil. Personajul este carismatic, amuzant și cel mai important aspect este că te face să îți pese. Aceste lucruri se pot spune mai puțin despre restul personajelor care nu își aduc prea mult contribuția în conturarea experienței vizionării filmului fiindcă  rămân la stadiul de personaje despre soarta cărora nu te prea interesează. Luând în considerare ipoteza că s-a urmărit de la bun început ideea ca accentul să fie pus pe evoluția lui Joy, acest lucru nu ar fi trebuit să afecteze potențarea celorlalte personaje și elemente ce compun filmul în vederea construirii unei pelicule care să satisfacă spectatorul din cât mai multe puncte de vedere.

După vizionare este implicit faptul că ceea ce se va păstra cât de cât în memorie va fi prestația protagonistei, o poveste spusă drăguț despre inventatoarea Miracle Mop-ului și cam atât. Poate doar, și aici depinde de fiecare spectator, se va resimți o anumită senzație că se putea mai mult.