La La Land – Musicalul și căutarea fericirii

Între muzică și imagine există legături subterane explorate la nivelul percepției umane. De la filmul mut până la videoclipurile de pe MTV, industria audiovizualului a încercat adesea, prin artiști, să exploateze această latură a experienței publicului. Dar cea mai „industrială” perioadă se poate spune că o găsim în Hollywood-ul anilor ’30-’60. Nu doar în filmul musical, ci și în majoritatea producțiilor cu buget mare ce miza pe box office și mai mare, care să “atragă publicul”. Inevitabil, această perioadă a avut parte de o moarte firească și necesară evoluției cinematografiei. În această perioadă a Hollywoodului muzica era strâns legată de imagine și viceversa. Sistemul de imagini, “imaginarul cadrelor”, era gândit în paralel cu sistemul de numere și teme muzicale. Dansul și ritmul coexistau cu povestea, imaginea, empatia.

De aceea vedem în „La La Land” relația dintre o actriță și un muzician. Din acest motiv ni se relatează în paralel povestea audițiilor eșuate ale Miei și ieșirile muzicale ale lui Seb. Relația interumană dintre personaje se dezvoltă în paralel cu relația sunetului cu imaginea în filmul muzical.

Un curent e frumos o vreme, dar timpul îl omoară, apoi rămâne la datoria generațiilor următoare să încerce să-l readucă la glorie, sau măcar să îl omagieze. Și e trist. La La Land nu se vrea a fi pur și simplu un film motivațional sau inspirațional. E vorba de tragedia ce stă la baza evoluției unui curent și a generației care îi aderă. Musical-ul și jazz-ul coexistau și comunicau în planuri sociale paralele, iar realitatea a dus la dezintegrarea amândurora, din motive complet diferite, și chiar opozante (din nou, de clasă).

descărcare

Adevărul este că Hollywood-ul în perioada de glorie a filmului musical, mai mult decât acum, avea porțile închise afro-americanilor în ceea ce privea un rol decent. Artiștii negri funcționau deci pe un alt plan și au ajuns să influențeze generațiile următoare. Astfel, jazz-ul înflorește și mai mult în perioada anilor ’60 în timp ce contra-cultura americană respinge filmul clasic hollywoodian. Și e ușor de înțeles. Cu toate acestea, o subcategorie a contraculturii va duce la înflorirea musical-ului pe Broadway de unde Bob Fossee își formează ideile și apoi revoluționează genul prin filme precum “Cabaret” sau “All That Jazz.”

Evident însă, poți aprecia filmul fără a fi conștient de toate aspectele istorice. Regizorul Damien Chazelle a vrut la început să devină toboșar profesionist, ambiție pentru care, după cum a descoperit, nu putea depune sacrificiul necesar. Așa că a intră în domeniul filmului și aplică montajului cinematografic ritmul instinctiv preluat din muzică. Face filmul “Guy and Madeline”, tot pe tema ambiției, apoi concepe La La Land, dar realizează că toate casele de producție vor să-i schimbe finalul într-unul mai fericit. Creează Whiplash, iar acesta îi asigură control deplin asupra musical-ului său.

La fel ca în toate celelate filme ale lui Chazelle, în La La Land este vorba de conflictul dintre ambiția necesară reușitei și căutarea fericirii prin dragoste. Artiștii adesea trebuie să abandoneze lucruri ce i-ar face fericiți în plan uman în schimbul lucrurilor ce le-ar da cât de cât mici șanse de succes în plan profesional, iar o bună parte din ceea ce face filmul să captiveze este felul ingenios în care leagă musical-ul de experiența reală umană (scena de început în trafic, întreruperea muzicii de către soneria smartphone-urilor, vinyl-ul ce se oprește în punctul culminant a unei discuții în contradictoriu, absența sunetelor de fundal în conversații, apoi sunetul alarmei de fum). Din nou, filmul duce legătura dintre sistemul de imagini și cel de melodii specific la un nivel absolut intim. Avem doar două personaje ale căror trăiri sunt atât de intense încât cuprind în ele un întreg spectacol.

Andrei Popa