Mother! – Wannabe arthouse

Ultimul film al lui Darren Aronofsky a avut parte de păreri împărțite: fie e considerat un dezastru, fie criticii de film nu înțeleg subtilitățile și toată munca creativă a regizorului. Lăsând deoparte acest binarism, este necesară încercarea de a vedea de ce a ales Aronofsky să mizeze pe o abordare metaforică, dacă ea funcționează, dar și felul în care se joacă cu genul cinematografic. Întrebarea principală care apare după vizionarea unui film ca Mother! ar fi: e o producție hollywoodiană mai valoroasă dacă apare sub forma unui film arthouse și ce rămâne din film, o dată „dezbrăcat” de toate straturile stilistice?

Așa zisele schimbări de structură narativă care automat influențează genul – aici cel horror – se prefigurează de la începutul filmului. Într-o variantă clasică, fiecare poveste începe cu o situație inițială, echilibrată, menită să fie un contrapunct la apariția conflictului. În Mother! echilibrul e doar speculat, în niciun caz exploatat. Cele două personaje principale, Ea (mama) și El sunt un cuplu care trăiesc într-o casă izolată, soțul fiind un scriitor, iar ea se ocupă de renovarea casei. Fericirea casnică nu durează mult, făcându-și apariția un musafir nepoftit. Această schimbare de situație are loc deja în primele zece minute din film. Astfel, suspansul nu este construit pe parcurs, ci este introdus aproape de la început, prin mici momente: gros-planuri cu chipul înfricoșat al protagonistei, familiaritatea străinilor (făcându-și apariția și soția necunoscutului) menită să creeze disconfort, dar și metoda clasică folosită în genul horror prin folosirea sunetelor ciudate în casă care de fapt apar din cauze logice. Pornind de la acest conflict inițial, începe să se desfășoare o întreagă dramă la care protagonista nu poate decât să asiste și devine un spectator în propria casă. Momentele de respiro sunt puține, făcându-și apariția între o crimă și un dezastru de proporții mult mai mari față de ceea ce vedem inițial. După plecarea musafirilor, protagonista rămâne însărcinată, iar soțul ei reușește să-și scrie romanul. Evenimentele încep să se defășoare cu o rapiditate care pentru femeie e menită să-i creeze confuzie. Ce urmează apoi e un întreg spectacol haotic, în care orice urmă de „realism” este lăsată deoparte, fiind înlocuită cu o întreagă alegorie despre societate și natură.

Deși protagoniștii filmului sunt actori cunoscuți precum Jennifer Lawrence și Javier Bardem, regizorul încearcă să construiască un film care nu se vrea a fi mainstream, dar eșuează lamentabil. Doar fiindcă Mother! arată ca o producție de categoria B din anii ‘70, asta nu îl face un film interesant. Scenele care se vor șocante nu au impactul scontat, cel puțin pentru cei care cunosc convențiile genului. Filmul se vrea a fi și un tribut adus clasicului Rosemary’s Baby (Roman Polanski, 1968), urmărind o structură similară a poveștii, dar o face într-o tușă îngroșată, de dragul senzaționalului. Aronofosky se ia prea mult în serios, ceea ce aduce un deserviciu filmului și rezultă într-un kitsch involuntar. Jennifer Lawrence e ca un casetofon stricat, repetând aceleași replici, plină de revoltă, pe tot parcursul filmului, iar Javier Bardem se dovedește a fi un semi-villain, ambii protagoniști fiind mai degrabă niște personaje unidimensionale.

Mother! nu e în niciun caz un „tur de forță” așa cum se specula în presa de specialitate și nu are nimic special. Din dorința de a transmite un mesaj profund, Aronosky cade în ridicol prin abordarea unor teme deja passé precum relația artist-muză, invadarea vieții private, sacrificiul femeii care mai primește o latură în plus, fiind Natura. Alegerea tematicilor în sine nu e atât de problematică precum abordarea lor care abundă într-un pseudo-intelectualism de mâna a zecea. Mother! nu e un film  arthouse, oricât de mult și-ar dori să fie, iar simplele joculețe de stilistică combinate cu metafore ușurele nu sunt îndeajuns pentru a păcăli publicul că vede ceva diferit față de nenumăratele producții hollywoodiene care măcar își acceptă convențiile și lucrează cu ele.