N-am sărbătorit nimic

ro.

Stau într-un cămin din Hașdeu. E 1 decembrie. M-am trezit la prânz, pe la două. Aveam draperiile trase, în cameră era aproape întuneric. Nu m-am uitat pe geam toată ziua. M-a sunat mama să-mi spună „La mulți ani!” în mod ironic și să mă întrebe cum stau cu cercetarea. I-am zis că nu merg acasă de zilele libere, că stau să lucrez la disertație. N-am lucrat nimic, dar n-aveam chef de tren. M-am gândit că o să se întâmple ceva mișto prin Cluj cu atâtea zile libere, că poate o să ieșim undeva, că poate o să fie vreo activitate. N-am făcut nimic.

Ne plac zilele libere. Uneori cred că dacă am putea, am inventa sfinți noi doar ca să le plasăm sărbătorile în datele care ne convin pentru niște zile libere. În același timp, ne mințim și îi mințim și pe alții că, de fapt, am merge mai degrabă la serviciu. Ne plac zilele libere. De ce ne tot prefacem că noi nu suntem românii ăia leneși care abia așteaptă ziua unui Sfânt care să fie fix înainte de ziua României și imediat după ziua Clătitelor cu gem sau mai știu eu ce? Bine, eu chiar sunt ultimul om care ar trebui să-și dea cu părerea despre oamenii care muncesc și mentalitățile lor. Nu muncesc nimic.

Ne place ziua României. Defilăm, facem parte din ceva frumos, vedem stegulețe, ne simțim români, facem parte din ceva mare și organizat, ne simțim corecți, ne crește inima când îi vedem pe oamenii în uniforme. Nu știu despre ce vorbesc, n-am participat niciodată la asta, dar știu că le place ziua României. Cred că, în interior, majoritatea conștientizează absurdul situației, mai ales anul acesta. Acum o lună pe vremea asta mureau oameni într-un incediu stupid cauzat de nepăsare și de inconștiență. Apoi a fost doliu național, a căzut un guvern, oamenii au ieșit în strada, s-a scandat, s-a protestat, s-a stat în frig, s-au aprins lumânări. Apoi niște teroriști au omorât o grămadă de oameni din Paris, în numele religiei. S-a agitat o lume-ntreagă, ne-a pus pe gânduri, ne-am revoltat și am comentat, cu toții, indignați, nervoși, frustrați, lipsiți de putere. Ne-am gândit, poate unii dintre noi pentru prima oară cu adevărat, că ni se poate întâmpla chiar nouă, că poate o să ne treacă un glonț prin cap în timp ce mâncăm o ciorbă la restaurant sau că o să explodăm în timp ce dansăm la un concert în club. Ne-am gândit că, totuși, e bine că suntem în România, că ăștia nu vor nimic de la noi. Am zis că, uite, de bine de rău, chiar dacă suntem vai de capu’ nostru și nu atragem lucruri bune, măcar nu le atragem nici pe alea rele. Cumva, mă lasă rece toată situația asta și toată mentalitatea asta și nu mai știu să fac diferența între cum ar fi bine și cum n-ar fi bine… Nu mai știu nimic.

Mi-am petrecut ziua României, ca de obicei, între patru pereți. Nu știu ce s-a întâmplat afară și nici internetul nu-mi dă prea multe indicii. Majoritatea articolelor pe tema asta sunt, oricum, destul de „gri”. Mai răsare câte unul mai pozitiv pe Facebook care distribuie o imagine cu niște românași fericiți îmbrăcați în port popular. Cine? Ce? Cum? Cine sunt oamenii ăștia? N-avem nicio legătură cu așa ceva, cel puțin nu astăzi și în niciun caz nu în perioada asta. Eu zic să „reformăm” ziua României, s-o facem despre ceva care are legătură cu noi cu adevărat. Dacă nu, măcar s-o menținem așa, mai silențioasă și cu mai multă sinceritate. În 2015 nu prea avem motive de sărbătoare, sau dacă le avem, sunt probabil foarte personale. N-am sărbătorit nimic