Nodul fără nod – Vezi să nu!

Sunt foarte puține lucruri mai personale decât visele individului. Pe lângă cele ce pot fi deslușite de șamani, sunt cele ce se traduc în aspirații. Iar ratările permanente în a transforma visele în realitate, oricât de clișeic ar suna, par să fie ceea ce l-a determinat pe Petr Oukropec să-și pălmuiască înfrângerile printr-o poveste de dragoste a unei wannabe parkouriste din Praga. Vezi să nu! / In your dreams (2016) e un Step Up cehesc ce nu-și depășește omologul, în ciuda aroganței de a fi mai presus de el.
Filmul începe cu drumeția Laurei împreună cu tatăl ei pe creasta unui munte. Laura (Barbora Stikarova) îi livrează o minciună despre mama ei și astfel ni se introduce drama familiei, divorțul. Apoi demonstrația spectaculoasă a abilităților ei alpinistice limitate. Revenind în Praga, Laura se dovedește a fi pasionată (aproape obsesiv) de parkour, o adolescentă rebelă ce încearcă să facă față sentimentelor legate de divorțul părinților ei, de încercările mamei de a găsi un înlocuitor, o copilă ce își ignoră tatăl, ce se îndrăgostește de băiatul talentat Luky (Toman Rychtera) , își dezamăgește prietenii și are incursiuni în irealitate. Își dorește ca abilitățile și talentul ei să fie recunoscute public, ceea ce ar însemna să fie inclusă în gașca băieților parkouriști ce vor să ajungă la San Francisco prin diverse filmulețe de promovare. Strădania ei își va găsi finalul.

3707
Structura circulară, în care o găsim pe Laura în același punct în final ca și la începutul filmului, nu-și regăsește motivația. Urmărind ceea ce ar trebui să fie o evoluție a personajului, descoperim treptat că, de fapt și de drept, nimic nu se schimbă. Ar putea exista o tentă eșuată de a crea un parcurs tensionat spre un final apoteotic – fiindcă se creează impresia unei parkouriste extraordinare care prin muncă severă și agitație permanentă, dorință și o forță a voinței de neegalat va reuși să impresioneze și să-și depășească concurența. Dar nu e așa. Parcursul e de fapt unul confuz, abilitățile ei nu sunt spectaculoase, sunt chiar sub concurență, forța e absentă, iar voința inexistentă. Motivațiile Laurei sunt de altfel la fel de confuze, se zbat între povestea de dragoste și cariera parkouristă. Nici construcția regizorală împreună cu scenografia nu ajută, devin jalnice încercările ei de a se urca fără susținere pe o clădire de un etaj fiincă refuză să se folosească de o funie, oricât de încărcată simbolic ar putea fi aceasta. Se înțelege nevoie de independență, dar nu de una care ar duce nicăieri.
Deși scenografia viselor diferă și schimbă tenta regizorală, incursiunile în oniric aduc alte elemente de neclaritate. O încărcare simbolistică neprecisă, croșetată cu o realitate lungită până într-un final chinuit și deziluzionat. Spre exemplu, câinele întâlnit poate fi și Cerberes ce păzește porțile iadului, poate fi și un ghid în acea incredibilă lume, dar niciunul dintre acestea nu se susține, câinele dovedindu-se o realitate, deci o ruptură de ce ar putea reprezenta. În aceiași postură se află și panoul publicitar cu Ken și Barbie, o metaforă a infatuării romantice a Laurei față de Luky. Realitatea scursă prin crăpăturile oniricului și viceversa ridică mai multe întrebări decât ar putea răspunde filmul. Aproape zero catharsis.
De asemenea, și întregul ei efort se dovește a fi mai mult sau mai puțin în zadar. Printr-o serie de evenimente neverosimile, totul cade în calea deterministă a Laurei: vecinul are un mecanism de imersiune în vise, Luky reapare cu capul spart după o dispariție misterioasă, ea fuge de acasă exact pe drumul unde se ținea spectacolul parkourist, unul dintre membrii trupei își luxează glezna, ea e aleasă să participe și, desigur, îl salvează pe protagonistul masculin. Tot ce era înainte haos și confuzie se concentrează într-un final plin de coincidențe mult prea evidente.
Nu există o morală sau un element fabulist în filmul lui Petr Oukropec, nu ți se dă șansa unei empatizări sau măcar a unei înțelegeri factuale. Vezi să nu! te crede spectator și te consideră doar atât. Îți prezintă o poveste la limita dramei, a comediei, a fantasticului, la limita nicicumului, care mai mult promite decât face, care îți arată, dar nu-ți oferă.

O cronică de Cosmin Popa