(non)Cinemateca

Cinemateca FTT a fost un proiect conceput de studenţii de la Facultatea de Teatru şi Televiziune, care şi-a deschis uşile pentru toată lumea, atât pentru cei din domeniu, cât şi pentru alţi cinefili, veniţi de oriunde şi de orice vârstă.. Un loc în care se pot propune filme şi care pot fi discutate în alt mediu, în afară de cel academic. A fost o ocazie perfectă care oferea un loc pentru dezbateri, fără profesori care să impună tema de discuţie în funcţie de cursul pe care îl predau.

Ca de fiecare dată, entuziasmul e foarte mare la început, dar după câteva luni scade. De la 20 de oameni care vin la cinematecă, s-a ajuns câteodată la o singură persoană în sală, în general cea care aducea filmul. De aici, devine imposibil să nu-mi pun nişte întrebări, care îi vizează în primul rând pe studenţii de la film. Dacă toţi am venit la o facultate vocaţională, pasionaţi de ceea ce vrem să facem, de ce nu ne uităm la filme?

Motivele principale? Lenea şi lipsa de interes. Studenţii nu se uită la filme pentru cursuri, cu toate că au ocazia să-l vadă acasă, în confortul propriului pat, cu un laptop în braţe. Să zicem că n-au chef de marii clasici şi decid să facă altceva, să meargă la o bere, să se joace cu pisica sau să posteze poze pe facebook. Asta deja nu mai e treaba mea şi devine problema profesorului care nu îşi poate ţine cursul aşa cum voia în momentul în care 90% dintre studenţi nu şi-au făcut tema. Temă care nu consta în citirea unei cărţi întregi de teorie, ci doar simpla vizionare a unui film.

Dar să vedem ce se întâmplă la cinematecă, unde nu suntem obligaţi să vedem Citizen Kane, Casablanca sau toată filmografia lui Melies, ca să menţionez câteva filme şi autori obligatorii. La cinematecă se propun tot felul de filme, unele mai necunoscute, altele mai îndrăzneţe. Toate necesare ca să ne îmbogăţim cultura cinematografică şi să nu rămânem cu capul în nisip. Apoi vin discuţiile de după film, în care fiecare are posibilitatea să-şi exprime părerea. Totul pare ideal, dar nu e aşa. Asta pentru că oamenii nu votează şi nu propun, iar atunci când votează, nu vin. Mă aşteptam ca cinemateca să fie plină de studenţi din anul I, care se presupune că sunt oameni curioşi, la început de drum şi care se implică în activităţi. Nici pe departe. Găseşti prin sală vreo cinci care au decis să treacă din nou pe la facultate pentru două ore. Ca să nu mai vorbesc de studenţii din anul II şi III care se pare că sunt prea ocupaţi şi au alte priorităţi. De cele mai multe ori sunt aceeaşi care nu s-au obosit să vină nici măcar la începutul facultăţii. Atunci, restul care venim, ne gândim de cel puţin câteva ori pe an cum să trezim interesul celor care nu le pasă. Dar eu cred că şi dacă le-am promite că le dăm de băut şi le oferim la final un număr de acrobaţie, tot nu vor veni.

În ultimul timp am observat că nici treaba cu votatul nu mai funcţionează. Le oferi oamenilor democraţie, dar nu se folosesc de ea sau nu ştiu cum. Şi atunci se ajunge la liste lungi de comentarii în care cei care propun încearcă în zadar să-şi promoveze filmul, prin metode mai mult sau mai puţin etice. Totul se transformă într-un spectacol ieftin şi de prost gust şi pentru cine? Pentru acel număr mic de oameni care vin şi care sunt speriaţi de avioane şi tac la finalul filmului? Nimeni nu îţi dă în cap dacă ţi-a plăcut sau nu filmul. Practica tăcerii e foarte frecventă la cei care vin pentru primele dăţi, timizi şi care, dintr-un motiv absurd se tem să spună ceva, mai ales în momentul în care „veteranii” acaparează discuţia. Dar asta se întâmplă pentru că nimeni nu vorbeşte. Ei nu sunt nişte căpcăuni care râd de oricine pe motivul că  ştiu mai multe. Cu toţii am fost la început nişte căprioare Bambi speriate de farurile maşinii. Şi atunci să zicem totuşi că îi înţeleg pe cei noi veniţi. Dar cum stă treaba cu ceilalţi, mai ales studenţii din anii mai mari? După un an, doi de facultate, în care ai fost nevoit să vorbeşti în faţa profesorilor şi a colegilor, dintr-o dată ţi-ai înghiţit limba? Dar şi atunci când ţi-ai găsit nişte cuvinte din vocabularul pe care l-ai recuperat cu greu, tot nu poţi să zici mai mult de mi-a plăcut, nu mi-a plăcut? Genul ăsta de discuţii au loc la o bere când n-ai chef să aduci prea multe argumente pentru că ţi-e lene, că muzica e dată prea tare şi nu vrei să-ţi răceşti gura degeaba. Dar cinemateca nu e un birt.

Dacă ar fi după mine, aş scoate complet sistemul de vot. Nu vă place democraţia, foarte bine! O scoatem. Astfel, studenţii din anii mai mari, care mai au o urmă de interes, aleg un film pentru săptămâna respectivă care nu a intrat într-o filmografie obligatorie de la vreun curs. Aşa nu o să mai vină nimeni cu propuneri precum Psycho sau Suspiria pe care oricum le vedem la şcoală. Şi aş face cinemateca obligatorie. Nu mergi la cinematecă de cel puţin 6-7 ori pe semestru, nu îţi poţi face practica sau nu promovezi vreun curs. Poate aşa o să avem o sală atât de plină încât o să fim nevoiţi să aducem scaune din alte săli şi tot vor fi studenţi care stau în hol la coadă. Pentru că dacă dai cuiva libertatea de a alege, de cele mai multe ori alege să nu facă nimic.

De aici se semnalează nişte probleme care trec dincolo de raportul strict al studenţilor cu cinemateca. Acest caz este simptomatic pentru demararea unor proiecte care nu sunt duse la bun sfârşit, sau care încă funcţionează ca un mort viu. În momentul în care se propune o variantă alternativă în ceea ce priveşte educaţia cinematografică, ea vine în ideea de a oferi un alt cadru care poate genera discuţii din numeroase puncte de vedere. La cinematecă ai ocazia să-ţi exprimi perspectiva subiectivă, să asculţi părerile altora care poate vin şi din alte domenii, nefiind un grup în care au acces doar studenţii dintr-o instituţie cu profil strâns legat de subiect. De doi ani, de când eu frecventez cinemateca, numărul celor veniţi din afară a scăzut drastic. Doar din când în când mai apar oameni noi, prieteni şi cunoştinţe care vin din curiozitate, dar care nu se mai întorc. Poate pentru că atmosfera e anostă şi plictiseala tronează în aer. Aşa ajung din nou la ce am tot repetat: o cinematecă nu poate funcţiona fără discuţii. Că aşa, toată lumea poate să meargă la cinema unde îşi permite să zică la final că filmul a fost mişto sau prost. Ideea e că avem nevoie de o educaţie în ceea ce priveşte acest domeniu şi cinemateca e un loc ideal pentru oricine. Nu doar pentru că se proiectează filme vechi sau necunoscute, ci pentru că e un mediu în care putem învăţa câte ceva.

În acelaşi timp, mai apare un paradox. Sala de cinematecă e goală, fără să uităm că intrarea e liberă, dar la cinematograf nu, unde trebuie să plăteşti şi un bilet de la 10 lei în sus. Poate că e problemă ce ţine de promovare, că nu se face destulă reclamă, că nu e oraşul acoperit de postere. Varianta s-a mai încercat, în mediul online, în crearea de evenimente. Dar cu toate că aşa sunt şanse de a atrage publicul, el tot va ieşi din sală, încet, fără zgomot, nedispus să rămână la discuţiile de la final şi dacă rămâne, nu zice nimic. În cazul ăsta, tăcerea nu e de aur. Poate e problemă ce ţine de comoditate, că poate n-ai chef să vorbeşti când ţi se cere, sau poate vrei să savurezi filmul tu singur şi cu gândurile tale. Nimic mai frumos, dar aşa stai acasă şi îţi descarci filmul sau mergi la cinema.

Nu pot să citesc gândurile încât să ştiu ce le trec oamenilor prin cap în momentul în care votează sau nu, ori atunci când se decid să vină la o cinematecă. Că poate aşa, ar fi mult mai clar. Aş ştii de ce votează când e foarte clar că nu o să fie în sală. O sa încerc marea cu degetul şi o să zic că poate fac asta din dreptul de a-şi exercita opţiunea de a alege, nu pentru că s-ar gândi foarte mult la alegerea lor, ci pentru că e uşor să dai un click. Iar atunci când alţii onorează cu prezenţa, ar trebui să o facă conştient, să ştie clar ce presupune o cinematecă. În dex apare: „Încăpere special amenajată pentru păstrarea și vizionarea filmelor vechi”. Aş mai adauga: urmată de discuţii relevante pe marginea filmului.

Poate că într-un viitor utopic o să scriu un articol în care o sa laud oamenii care vin într-un număr foarte mare şi care participă la discuţii care vor intra în istoria cinematecii. Dar până acolo mai e cale lungă. Asta e, lipseşte pasiunea, acum nimeni nu se leagă de uşile cinematecii, ca să împiedice să nu fie închisă.