Note despre Mindhunter (S1, 2017)

Seria e arătoasă. Stilistica imprimată de Fincher e una care atârnă greu semnificativ. Cromatica dominată de tonurile grave de maro și verde spălăcite într-un albastru cadaveric aduce aminte atât de Zodiac (2007) cât și de True Detective (S1, 2014) și prevestesc mâini murdare de sânge, flegmă și alte lichide trupești căutând prin nămol, puțin în dreapta proaspătului leș, după dovezi incriminatorii. Eclerajul e unul uniform, tot timpul în soft-light ca și cum doar lucruri mărunte, inutile și fără prea mare importanță se întâmplă dincolo de ecran. Păstrează vibe-ul anilor 1970 și aerul polaroidului ieftin.

Sfera personajelor e de rază mică. Și extrem de elevată. Rar se regăsesc personaje fără îndeajunsă dexteritate intelectuală, iar raritățile par a fi turiști în interiorul unei facultăți de psihologie. Protagoniștii sunt profesori universitari porniți vehement într-un proces de cercetare a cobailor în condiții aproape perfecte.

Marea descoperire e Cameron Britton. Îl joacă pe Ed Kemper, criminalul „secvență” prototip, un băiat simpatic, de treabă, extrem de vorbăreț și un psihopat/sociopat extrem de funcțional care i-a tăiat capul mamei sale și a făcut sex oral cu acesta și poate discuta oricând despre asta. You know, for kids! Dar, depășind faptele ostracizante și morbide, Cameron Britton se aliniază perfect atmosferei. Peter Brook nota cândva că unui regizor îi este dificil să găsească adevărata esență din care actorul își poate genera energia, dar Fincher i-o arată cu lanterna lui Britton. Și nu Fincher e cel ce trebuie menționat aici, Britton e cu adevărat steaua cu lumină pală, musteață englezească, o figură plină, o mărime umbritoare, o voce inconfundabilă și o privire cu adevărat năucitoare. I se simte magnetismul feroce, chiar și când nu e pe ecran parcă forțează mâna operatorului. Cadența acestuia e perfectă – replica e o partitură bătută bine de un muzician fin, iar prezența lui nu încape într-o cameră goală. Magnific jucat.

Structura e una de-a dreptul interesantă. Episoadele sunt lungite și chiar par trase de păr, căci, într-un ritm pianissimo, evenimentele curg ca laptele gros. Nu se întâmplă mai nimic și asta fără o dominantă de timpi morți. Episodul pilot nu prezintă nimic mai mult decât o scurtă epifanie a protagonistului Holden. Abia în al doilea episod mișună ideea că de fapt și de drept s-ar putea să fie o ceva în spatele balastului și a personalității naive a protagonistului atunci când îl întâlnește pe Ed Kemper. Progresia într-o intrigă nu tocmai spectaculoasă îți încearcă negreșit răbdarea. Plot-ul primează – tot ce se petrece e într-o relație cauză-efect fără de care protagoniștii parcă s-ar simți pierduți – până și epifaniile lui Holden nu-s întocmai epifanii ci mai degrabă observații empirice. Atunci ce păstrează interesul? 1. Atracția morbidă față de criminalii în serie (evident); 2. Senzația voyeuristică și obscen intelectualizată când ai acces în mințile sălbatice ale criminalilor; 3. Așteptarea unui plot-twist năucitor – de felul: Holden, criminal ori Wendy victimă; 4. Speranța că poate Holden e un fel de geniu, dar și disprețul că e îngâmfat; 5. Dezamăgirea de inexistența plot-twistului (sau subțiimea lui) și așteptarea marelui final. 6. Well… what’s next?! Paul Gulino s-ar putea să fi avut dreptate când predica folosirea secvențelor, dar creatorii serialului construiesc ceva ce în particular încearcă (posibil) o altă revoluționare a înserierii TV. Episoadele se aliniază precum secvențele din interiorul celor trei acte – actul 1 (episoadele 1, 2 și 3), actul 2 (episoadele 4,5,6,7,8 – cu mențiunea că episodul 8 cade sub incidența punctului culminant), actul 3 (episoadele 8, 9 și 10) – trasate cu linii grosolane desigur. Întregul sezon întâi ar fi putut fi minimizat într-un lung metraj fără a i se pierde importanța ori greutatea. E drept că odată cu această compartimentare elementele narative pot fi dezvoltate mai în tihnă – personajele sunt mai bine conturate, există o senzație de teorie criminalistică globalizantă și nu doar o particularitate, atașarea față de protagoniști e una mai afectuasă, spectrul larg de criminalitate – dar mă înverșunez să spun (în ciuda admirației față de serial) că și-n două ore și douăzeci de minute ar fi ieșit la fel de bine. Poate că asta e o mostră a art-house-ului mutat în televiziune.

Trebuie să mai remarc ultimele două episoade. Finețea lui Fincher e amețitoare. Atât episodul cu Richard Speck și întâlnirea bruscă cu abisul insanității ce-ți poate îngheța umanitatea-n vene cât și ciocnirea cu latura întunecată a lui Ed Kemper ce-ți înmoaie genunchii instantaneu. O pată exactă în testul Rorschach al spectatorului.