Nume de cod: Redactor Sebastian

S-a încheiat și a opta zi din Festivalul Internațional de Teatru Interferențe, ediția a patra. Încă ne prefacem foarte bine că ne trebuie. Nu știm ce anume sau de ce, dar știm că e frumos să-ți iei hainele bune, să mergi la teatru seară de seară și să auzi povești despre moarte și iubire pură, despre condiția artei, despre nimic. La urma urmei, pus într-un ambalaj potrivit, nimicul ăsta arată senzațional – mai că-ți vine să-l iei acasă! Dar nu-l iei, că nu l-ai înțeles. Iei doar gândul că ești puțin mai „cultivat” decât ieri și speranţa că mâine o să fie mai bine.

Sunt dezamăgită, epuizată, frustrată, panicată, implicată, enervată – recunosc. Știu că sute de oameni au plătit bani buni ca să vadă – ce? – nimicuri pompoase, ambalate frumos. Și n-are cum să nu te doară. Cred. Sper. Știu că-i doare și pe alții. Foarte bine! Asta ne mai trezește câte o întrebare și, deci, ne ajută să trăim mai sănătos. Eu sunt, totuși, ceva mai fericită – n-am plătit. Am zis că merg să scriu și-am vrut s-o fac cât mai bine, așa că m-am prezentat cuminte la cât mai multe evenimente. Haios e că n-am fost niciodată Lorena Copil. Cel care-a văzut, până acum, opt zile de Interferențe a fost Redactor Sebastian. „Scrie Redactor Sebastian pentru că așa au fost rezervate biletele”, mi-au spus azi. „Știu, nu e nici o problemă”, am răspuns. Chiar nu e nici o problemă. Am plicul meu, locul meu. Între noi fie vorba, într-una din seri am fost chiar Iulia Popovici, pe când în altele nu m-am numit nicicum. Dar ce mai contează? O să scriu articolul ăsta pentru ei, mi-am zis. Pentru că ei au fost și-au văzut. Pentru că ei s-au luat de cap odată cu mine, chiar dacă nici măcar nu știu asta.

Retrospecție

Am început maratonul cu Thomas Ostermeier și Henrik Ibsen. Da, știu: teatru german + Ibsen = text cât cuprinde. A fost. Și-a stat și tata Brecht cu noi, aruncând câte-un song hipsteresc, să nu existe dubii vizavi de context. Nu zic c-a fost rău, nu mă înțelegeți greșit. Dar cred că, atunci când există un boom publicitar, există și riscul dezamăgirii – cineva cu un orizont de așteptare umflat de cuvinte mari și experiențe anterioare vine să vadă ceva care să-l bruieze complet, să-l pună cu botul pe labe, cum s-ar zice. Și, dacă asta nu se întâmplă, tai și spânzuri. Sigur, contează enorm cum tai și spânzuri, ce tai și spânzuri, de ce tai și spânzuri. Eu am tăiat ce n-am putut să justific scenic / regizoral / dramaturgic – copilul „înghițit de sistem”, sărutul, mort și uitat în redacție, trupa, prezentă doar în primul act (și, deci, inutilă dacă / după ce am înțeles că e vorba de o familie modernă de hipsteri germani – fapt ce reiese oricum din costume și decor) și susținătorii cultului „anti-” – și am rămas cu un text coerent, spus firesc, fără declamații inutile, cu două, trei interpretări chiar reușite, cu un ansamblu scenografic gândit ingenios, cu secvențe de tranziție pline de dinamism, cu pereți negri zugrăviți în direct cu vopsea albă, cu un câine. Și, n-o să neg, calitatea song-urilor a fost impecabilă. Totuși, deși regizorul își susține foarte bine argumentele referitoare la opțiunile sale, cred că explicațiile oferite, dacă nu se regăsesc în spectacolul propriu-zis, nu prea au noimă. Doar zic, nu dau cu pietre.

UN DUȘMAN AL POPORULUI (regia Thomas Ostermeier)

UN DUȘMAN AL POPORULUI (regia Thomas Ostermeier)

Am continuat cu Neguțătorul din Veneția, mutat în Israel – o discuție mult prea delicată, în care nu știu dacă mai vreau să intru. Experiența, din punct de vedere strict teatral, lasă mult de dorit. Discursul anti-antisemit devine obsedant și, la un moment dat, ți se face scârbă de Holocaust, de creștini, de evrei, de interpretare, de orice, așa că pleci la pauză. Eu n-am plecat, fiindcă îmi place să cred – naiv, știu – într-o a doua șansă, în „mai bine”. Aici n-a fost cazul. Plat și interminabil, spectacolul mi-a lansat întrebări serioase cu privire la culisele întregului festival. Dar, pentru că nu puteam da un verdict după doar două zile, am continuat să aștept.

În ziua a treia, m-a lovit peste față un buchet de Trandafiri semnat András Urbán și cred c-au rămas niște urme serioase. Știam că e teatru de mișcare, dar voiam să văd mai mult decât o alergătură continuă dintr-o parte în alta a scenei. Dacă spectacolul pornește de la Trandafirul din Chișinău al lui Ottó Tolnai, care vorbește despre moartea teatrului, el are grijă să pună în practică această moarte, în diverse forme. Și, odată cu teatrul, mor și spectatorii lui, unul câte unul, până la aplauze. Nu pot să trec peste aspectul ăsta al aplauzelor frenetice în orice situație. Aplaudăm că s-a terminat, în sfârșit, ar zice unii. Dar ce-ar fi să nu aplaudăm deloc atunci când ne simțim ofensați direct și când, din pricina biletelor noastre, a mai murit jumătate de pădure? Spectatorul are dreptul să se opună atunci când produsul vândut nu este conform descrierii. Totuși, dacă descrierea este la fel de mizerabilă precum spectacolul în sine, îți asumi fiecare bănuț aruncat.

Nu m-a menajat nici Muzica de hârtie a lui Philip Miller și William Kentridge, decât pe jumătate. Tehnica vocală a solistelor Ann Masina și Joanna Dudley a fost uimitoare. N-am văzut o asemenea stăpânire a vocii de extrem de multă vreme, iar complementaritatea stilurilor celor două interprete, în interiorul acestei reprezentații, a avut un efect impresionant. Atât.

Sigur, lucrurile nu puteau s-o țină în ritmul ăsta până la finalul festivalului – publicul trebuia să fie păcălit cumva, așa că ne-am trezit cu spectacolul lui Declan Donellan, Ubu Roi, pe scena Teatrului Național clujean. În sfârșit! Am zis că nu-mi mai fac nici un fel de așteptări, că nu mă interesează păreri, zvonuri, articole. Mă duc să văd un spectacol oarecare, al unui regizor X din afara României. Cu toate că primele douăzeci de minute m-au dus la exasperare (ăsta era și scopul, la urma urmei), am asistat la un spectacol fascinant din toate punctele de vedere. Discursul s-a axat în principal pe contraste, pornind de la opoziția eu social – eu instinctual, având o concluzie simplă și de speriat: ceea ce rămâne din revolta unui adolescent ghidat de imaginație și instinct e o dâră de ketchup pe un perete alb-bej. Așadar, se poate!

În fine, n-o să stau să disec fiecare spectacol acum. Cert este că, în rândul reprezentațiilor care m-au durut cel mai tare, stau buchetul de Trandafiri, Amore e Carne și Fractalicious. Nu mai am răbdare cu ele. Omenesc, unora le-aș putea găsi niște argumente. Însă, în momentul în care, în partea dreaptă oamenii râd pe rupte, în partea stângă dorm pe nesăturate, iar pe scenă artistul suferă un delir revelator, mai mult penibil decât impresionant, te ia cu dureri. Și te țin două-trei-multe zile, încercând să afli de ce ai asistat la un asemenea eveniment și care au fost principiile de selecție, prin ce fel de sită au fost trecute toate acestea, de-au rămas în formula actuală.

Totuși, un spectacol care a salvat întreaga ediție a fost cu siguranță Sacheon-Ga, în regia lui In Woo Nam, o adaptare a Omului cel bun din Sâciuan, de Bertolt Brecht. Cred că n-am fost nicicând mai privilegiată să asist la un act artistic și că va mai dura o vreme până să aibă loc, pe scena teatrului românesc, un eveniment similar calitativ. Textul original, datând din 1943, a fost adaptat asfel încât să treacă dincolo de granițele culturale, îmbinând armonios elemente specifice Orientului cu cele tipic occidentale. Muzica pansori, prin interpretarea impecabilă a celor trei muzicieni, Hyuck Joe Jang, Hyang Ha Lee, Seungtae Shin, alături de Jaram Lee, a adus la viață un text față de care e posibil să ne fi arătat sceptici la început.

Lee Ja-ram în SACHEON-GA

Lee Ja-ram în SACHEON-GA

Toate așteptările mele au fost cu mult depășite. M-a impresionat extrem de plăcut să văd cum expresiile faciale, gesturile, poziția corpului, intonația, inflexiunile vocale fac dintr-o singură persoană, Jaram Lee, cincisprezece personaje, printre care Sun-Deok, personajul principal, Nam Jae-Su, alter ego-ul masculin al acesteia, Gyeon-Sik, marea dragoste a lui Sun-Deok, și așa mai departe. Jaram Lee se transforma de la o secundă la alta, fără să-ți dea ocazia să pui la îndoială verosimilitatea fiecărui personaj în parte. Dincolo de asta, toate elementele introduse în spectacol, de la diferitele tipuri de lumină, până la îmbinarea instrumentelor muzicale occidentale, moderne, cu cele de percuție, exotice, și chiar inserarea celor trei zei (Dae Seok Oh, Yujin Oh, Pyungoje Kim), caricaturizați, întruchipând buddhismul, creștinismul și confucianismul, aveau un rol extrem de clar definit, un scop precis. Nimic excesiv, nimic exagarat inutil, nimic scăpat de sub control. A fost, într-adevăr, o reprezentație impecabilă, construită de către un grup de artiști care știu ce, cum, de ce și pentru cine fac ceea ce fac. Reacția publicului a fost incredibilă, iar ovațiile în picioare, inevitabile.

Interferențele s-au încheiat cu Woyzek, în regia lui Antal Csaba, și cu Caesarean Section. Esaays on Suicide, semnat Jarosław Fret. Despre cel dintâi prefer să nu spun prea multe. Grosolan și școlăresc, a făcut ca o oră și un sfert să pară vreo două și jumătate – iar eu tind să cred că e mai bine când se-ntâmplă invers. Cel de-al doilea, în schimb, a venit ca o compensare. Fiind un spectacol de teatru dans, nu-mi permite să mă întind verbal prea tare, însă pot spune că artiștii au atins un nivel excepțional în materie de expresivitate corporală. Muzica live, incantațiile, decorul construit cu mijloace minime, alături de mișcările dansatorilor, duse la extrem, au construit un spectacol la finalul căruia nu-ți mai venea să spui nimic. Interpreții n-au ieșit la aplauze, așa că, în ritmul monoton al unui metronom, spectatorii au părăsit sala.

Concluzii

Politica de festival are mecanismele ei de funcționare. Totuși, ar fi de preferat ca organizatorii să nu pornească de la ideea că numele mari echivalează cu spectacolele bune și că publicul larg o să-nchidă ochii de fiecare dată. Sigur, din 700 de spectatori, cineva tot o să spună că-i place, la fel cum altcineva o să-l contrazică. Însă, când balanța înclină mai mult în favoarea acestora din urmă, începi să-ți ridici niște semne de întrebare. Nu știu pe ce principiu au fost alese evenimentele, dincolo de „mărturiile corpului”, mai mult sau mai puțin prezente. E posibil ca alegerile să fi fost făcute astfel încât cele patru mari evenimente să poată fi plătite „cum se cuvine”, iar celelalte să umple spațiile goale rămase în program. Pe de o parte, aș putea înțelege asta. Pe de alta, am obosit să o fac.

User Rating: 4.9 (7 votes)
Sending