Pâinea noastră cea de azi pe mâine

Cât de rebeli am fi fost (sau ne-am fi crezut) în adolescența noastră, aproape toți am înghițit, la un moment dat, pe nemestecate, istorii patriotarde și certitudini de manual. Poate că le respingem acum, din poziția adultului deschis la minte și imun la manipulări politice sau naționaliste, dar le-am reprodus, cândva, școlărește, cu aceeași acribie cu care batem în lemn când evaluăm potențialitatea unui necaz. Ființe conștiincioase și adaptabile ce suntem, ne-am învățat repede cu greața cauzată de proasta digestie a informației; și trăim totuși cu ea, chit că, din când în când, ne mai dezicem de câte o convingere prefabricată.

Moldova independentă. Erată provoacă, însă, la o schimbare mai radicală de perspectivă. Demitizând și aruncând în aer discursuri cu ambiții de canon, regizorul David Schwartz îți lasă o satisfacție ușor amară, ca atunci când o statuie caraghioasă și inestetică se răstoarnă, în sfârșit, de pe soclu. Cred că și din acest motiv producția Teatrului-spălătorie este vedeta incontestabilă din programul ultimei ediții a Temps d’Images.

Chiar dacă publicul român nu a fost, până acum, familiarizat cu situația reală (neretușată prin cuvântări naționalist-unioniste) din Republica Moldova, reprezentația de la Cluj și-a făcut, cu siguranță, efectul. De altfel, orice am spune despre diversitatea orizonturilor de așteptare (și despre valabilitatea eternului de gustibus…), este clar că toți am plecat de la Fabrica de Pensule cu impresii (oarecum) din aceeași gamă emoțională. Unii dintre noi am rămas cu o vagă iritare, de parcă ne-am fi uitat pe furiș în curtea vecinului defavorizat; ceilalți cu înduioșarea, mai sinceră, mai ipocrită, care decurge din revelația cruntei nedreptăți ce a marcat destinul unui teritoriu sâcâitor de apropiat, geografic și istoric, de cel al României. Cert este că neutralitatea și lipsa de reacție în raport cu un astfel de produs artistic n-au putut fi decât strict accidentale.

Foarte inteligent construită, respectând estetica teatrului documentar ˗ dar fără abuzul de imparțialitate și de distanțare critică pe care, deseori, îl impune o astfel de abordare ˗ montarea Teatrului-spălătorie (din Chișinău) reinterpretează, în cheie tragi-comică, trecutul recent al Basarabiei. Printr-un efort comun, echipa coagulată în jurul proiectului dezvăluie adevărurile fragmentare sau, mai bine zis, mutilate pe care le-au produs, în timp, deraierile ideologice și strivirile oamenilor de rând sub papucul supradimensionat al guvernanților. Așadar, produsul final se prezintă ca un mecanism perfect funcțional la toate nivelurile: artistic, social și politic. Totuși, cel mai remarcabil mi se pare faptul că spectacolul nu își expune cu indecență teatralitatea, permițându-i să se manifeste discret forța excepțională, fără a-i fi alterată, printr-un păgubitor exces de zel. O asemenea realizare se datorează, cred, unei subtilități îndelung antrenate și, oricât de stupid ar suna, unei imaginații bine ținute în frâu.

Moldova... reunește o serie de confesiuni, după metoda „verbatim” (care presupune reproducerea interviurilor adunate în timpul documentării), și varii studii de caz, menite să ilustreze aspecte socio-economice caracteristice țării „de peste Prut”- ca să folosesc un clișeu exasperant, dar semnificativ pentru înțelegerea adevăratei naturi a relațiilor româno-moldovenești. Toate aceste fragmente, al căror numitor comun este reprezentat mai degrabă prin temă decât prin așa-zisul fir narativ, sunt asamblate în capitole, cu titluri ce trimit la fraze cheie din discursurile oficiale. Trecerile de la un moment la altul se fac printr-o muzică etno, vioaie, contrastant de optimistă.

Scenografia decupează partea din față a unei săli de clasă. În spatele familiarei catedre și deasupra tablei se succed, reglând ritmul schimbărilor de regim, simbolurile unor religii vremelnice – de la portretul lui Lenin până la stema Uniunii Europene (fiind citată, desigur, și faza bigotismului ortodox, în care chipul liderului comunist este înlocuit de icoana lui Ștefan cel Mare, irezistibil de comică). Acest ansamblu, desenat din câteva forme simple, tributare unui realism nepretențios, se continuă cu rândurile de spectatori; fiecare persoană din public este, astfel, forțată să își asume rolul plin de docilitate al elevului.

 

Ion Borș, Dumitru Stegărescu, Doriana Talmazan, Irina Vacarciuc, în „Moldova Independentă. Erată”

 

Prin urmare, în decorul vădit școlăresc, sunt rostite alocuțiuni de-un patos suspect, care trădează exersarea meticuloasă a naivității. Poetul Ion Hadârcă, interpretat cu oarecare energie satirică de Dumitru Stegărescu, este personajul-emblemă al flexibilității politice. Caracterul său maleabil, exemplar din multe puncte de vedere, îi permite să fie prezent la tot soiul de evenimente cruciale,  în calitate de lider al unor mișcări care, în cel mai limpede mod cu putință, se opun una alteia. După ce în 1987, la plenara Uniunii Scriitorilor, cuvântase despre fericita aniversare a celor șaptezeci de ani de la Revoluția din Octombrie, în 1989 se convertește la un patriotism sentimental, iar în contextul mai recent al eforturilor de integrare europeană, își declară adeziunea totală la curentul pro-occidental.

Ca un contrapunct al artificialității respectivelor luări de poziție, moldoveni de rând, căliți în perioada conflictului transnistrean și condamnați la sărăcie imediat după Independența din 1991, își relatează impasurile într-un savuros și pitoresc amestec de graiuri. Scenele sunt de o frumusețe tulburătoare, aproape șocantă, dată fiind prevalarea mizei sociale în acest demers artistic. Unele dintre istorisirile personajelor, încărcate de un umor dureros, lovesc și dărâmă mituri despre înfrățirea (sau despre perpetuarea frățietății) dintre români și basarabeni. Fără îndoială, actorii se pricep de minune să dirijeze emoțiile celor din public, chiar și când intervin schimbările de registru. Cei patru interpreți își controlează gesturile și inflexiunile vocilor cu precizia instrumentelor perfect acordate. Ușurința și energia cu care plonjează dintr-un rol în altul sunt suficiente pentru a-ți da peste cap toate reperele teatrale.

Fără să fiu o adeptă a ierarhizărilor, trebuie să menționez, totuși, că scena în care Irina Vaharciuc o joacă pe Sveta – refugiata transnistreană – constituie, după mine, un soi de încununare a întregului spectacol. Adolescentă fiind în 1991, când a izbucnit conflictul, fata urma să meargă la primul ei bal. Însă, chiar în zilele premergătoare evenimentului mult-așteptat, se declanșează o isterie ale cărei implicații reale ea nu are cum să le înțeleagă pe deplin. Și atunci, sfidându-și instinctul de supraviețuire, înainte să plece cu mâna goală din propria casă, tânăra pulverizează conținutul unei sticluțe cu parfum franțuzesc pe pielea ei transpirată și pe hainele murdare. O astfel de acțiune, aparent absurdă, dar cu o aură de sublim care nu poate rezulta decât din efectiva bălăcire în grotesc, are, cred, o forță insidioasă, cvasi-traumatică. Eu, cel puțin, nu mă mai pot parfuma fără un inexplicabil sentiment de vină.

De fapt, toate „interviurile” au darul de a lucra adânc în tine, chiar asimptomatic, ca orice boală care se respectă. Un tată (Ion Borș), obligat să lupte în războiul altora, este rugat de copilul său, încă foarte mic, să rămână acasă; iar suplicațiile băiețelului, repetitive și ingenue, sunt redate cu o tristețe aproape de neîndurat. Mai cinică și mai detașată este Vica (Doriana Talmazan), pe care Independența nu a ajutat-o decât să își dezvolte flerul pentru afaceri. Mult mai umblată prin lume decât toți ceilalți, ea declară că Unirea nu se va petrece decât „când primul moldovean o să se simtă ca acasă în România și invers. Adică niciodată”. Acest citat aproximativ m-a obligat să reflectez la sintagma „frații noștri de peste Prut”, care acum mi se pare mult prea dulceagă pentru a nu fi o simplă născocire propagandistică. Adevărul este că nu știm nimic despre luptele, pasiunile și dorințele lor; și, mai ales, despre cei care își neagă sorgintea românească (mulți fiind ruși get-beget). Vladimir (Ion Borș), un bărbat născut în Vladivostok, ne demonstrează că intoleranța se poate ascunde sub aparența celor mai bune intenții . Ura împotriva rușilor nu s-a născut de la sine. Ca orice reacție extremă, ea a fost intens cultivată de persoane cu interese neformulate, dar clare.

După proclamarea independenței, mase de cetățeni au plecat să muncească în Rusia, sau în Occident. În urma lor a rămas o țară vândută cu amănuntul. Numele unor întreprinderi privatizate sunt rostite de-a valma, ca o mostră din degringolada instaurată după 1989 și ridicată, se pare, la rangul de politică de stat. Țărani și asistente medicale își spun păsurile în două scene de grup perfect coordonate. Aflăm că toate speranțele s-au prăbușit, claie peste grămadă. Agricultura este falimentară, iar spitalele nu servesc decât contabilizării morților. Ultima parte, o reconstituire a audierii lui Vlad Plahotniuc (politician implicat într-un sinistru „accident” de vânătoare), nu este doar imaginea în oglindă a corupției generalizate, ci și demonstrația faptului că obrăznicia guvernanților poate fi un simptom al instinctelor dictatoriale.

Desigur, similarități cu istoria noastră recentă există din plin. Poate că tocmai acest lucru facilitează perceperea realității de dincolo de spectacol; și poate că, din același motiv, ne simțim vag superiori. Destinele noastre sunt asemănătoare, deci putem servi Republicii Moldova drept exemplu de perseverență. Totuși, îndrăznesc să spun că mai avem multe de învățat până să ne erijăm în deschizători de drumuri și-n înainte-mergătorii civilizației. Regia lui David Schwartz, deși profund (și angajat) anti-didactică, se constituie tot într-o lecție de istorie – însă una care îndeamnă la reconsiderarea unor sentințe aflate în disonanță cu viața adevărată.


Moldova Independentă. Eratăconcept & regie: David Schwartz; cu: Ion Borș, Dumitru Stegărescu, Doriana Talmazan, Irina Vacarciuc; Producător: Teatru-spălătorie


 

 

 

 

 

 

User Rating: 5.0 (2 votes)
Sending