Paul Sarvadi: „Mă duc cu spectacolul în turneu acasă la tine.”

Paul Sarvadi

Paul Sarvadi


 

 

Paul Sarvadi este un tânăr teatrolog, absolvent al Facultății de Teatru și Televiziune Cluj-Napoca. A lucrat în diferite teatre din țară, iar acum s-a stabilit în Carei, unde a deschis teatrul de apartament Macondo, prin intermediul căruia se încăpățânează să aducă o schimbare în comunitatea careiană.


 

Lorena Copil: Care e legătura dintre teatrul Macondo și satul din romanul lui Gabriel García Márquez, Un veac de singurătate? De ce tocmai Macondo?

Paul Sarvadi: În primul rând pentru că îmi place mie foarte tare romanul și cred că e una din cele mai frumoase cărți pe care le-a putut scrie vreodată cineva pe Pământul ăsta și, în al doilea rând, pentru că e foarte teatral tot ce se întâmplă în carte, dacă te gândești că există personaje care sunt înconjurate de fluturi sau care nu mai știu de câți ani trăiesc… O avem pe Ursula, care e oarbă, și, zeci de ani, nu-și dă seama nimeni că ea-i oarbă, ea are altfel de relații cu oamenii din jur. În al treilea rând, pentru că e un loc mic. Ții minte cum zice la începutul cărții, că era atâta de nou satul și erau atâta de noi lucrurile, că încă nici nu știau cum să le numească pe unele dintre ele, știi? Și camera mea e destul de micuță în comparație cu teatrele pe care le cunoaștem și în care am petrecut foarte mult timp și, totuși, în spațiul ăsta micuț se-ntâmplă lucruri. Cam asta e. Îmi place cartea și mi se pare că e un nume foarte bun pentru un teatru de cameră. Intri într-un spațiu aparent obișnuit, în care pe urmă se întâmplă tot felul de lucruri magice, știi? E exact ca acolo în carte. La început vin oamenii din curiozitate, vin așa, că se nimerește să treacă pe-acolo, că așa și începe cartea, nu? Apare Melchiade, vânzătorul de magneți, și pe urmă încep oamenii să audă despre el, să tot vină, se-ntâmplă să le placă, se mută acolo… Cam asta ar fi…

L. C.: Știu că ai mai avut o inițiativă de genul ăsta cu Teatrul de Curte și Cameră Macondo…

P. S.: Am avut o inițiativă de genul ăsta, într-un spațiu mult mai mare decât cămăruța asta, aveam și curte, aveam mai multe încăperi… Am avut activitate din luna aprilie, acum trei ani sau patru… Cam un an, un an jumate am avut, cred că, de lucru. Acolo am și creat spectacole, am și invitat spectacole și câteva expoziții… Am petrecut un timp de foarte mare calitate acolo.

L. C.: Și ce s-a întâmplat?

P. S.: Era un spațiu care nu era al meu, era o casă pe care am primit-o de la niște prieteni, oameni extraordinari, care și-au pus la dispoziție casa gratuit… Și atât. Eu plăteam cheltuieli și alte lucruri de genul ăsta – nu pot să spun că am cheltuit foarte mult, se consuma puțin curent –, dar s-a încheiat relația mea cu oamenii ăia, eu am plecat din Carei o vreme și m-am oprit atunci. Acum am revenit, pentru că nu pot sta departe. Cel mai bine-i acasă.

L. C.: Și acum ai obținut finanțări sau ești pe cont propriu?

P. S.: Acum locuiesc acolo, casa oricum trebuie s-o întrețin, am scos mobilele și am reamenajat prin casă și… N-am sponsori sau ceva concret, dar o să am o asociație în foarte scurt timp care o să „înghită” și Macondo și SPOT-ul (n.n. Festivalul Internațional de Teatru Studențesc), și există posibilitatea, evident, să fie finanțări. Locul fiind mic și numărul spectatorilor fiind limitat, foarte mari cheltuieli nu sunt. Să realizezi un spectacol sau să faci acolo orice nu te costă prea mult. Tehnic vorbind, nu ai nevoie de reflectoare sau alte lucruri pe care le întâlnești în mod normal în teatru.

L. C.: Se schimbă modul de construcție a întregului spectacol?

P. S.: Da. În momentul de față, în conjunctura în care trăiesc eu și raportat la experiențele mele, asta e singura variantă posibilă de a exista un teatru aici, în Carei.

L. C.: Și nu te-ai gândit la colaborări cu alte instituții culturale?

P. S.: Eu vreau să ofer rezidență, pentru mine asta e foarte important. E un apartament cu trei camere. Într-o cameră locuiesc eu, una e cu teatrul și mi-aș dori ca, într-un timp foarte scurt, să găsesc oameni care vor să vină să locuiască cu mine acolo o lună, și să facem împreună – sau să facă ei – lucruri potrivite cu ce fac eu… Sunt deschis oricărei propuneri. Cum să spun, pentru mine teatrul trebuie să fie o mișcare prin care să colaboreze artiștii, știi?

L. C.: Înțeleg… Deci nu ai un anumit standard în raport cu trupele care ar putea să vină la Macondo?

P. S.: Nu. Orice propunere, orice inițiativă… Evident că nu vreau să se întâmple acolo prostii și o să existe un fel de selecție… Dar e la fel de important pentru mine și aspectul comunitar și social al acestui teatru. Gândește-te că în blocul ăla, în afară de apartamentul meu, mai sunt 15 apartamente. Pe unele dintre ele sunt plăcuțe cu „Atenție, câinele mușcă!” sau „Nu intrați! Câine rău!”, știi? Și eu, în conjunctura asta, îmi deschid casa și intră 20-30 de oameni. Vreau să se schimbe puțin felul în care trăim și cred că ăsta e un mod foarte plăcut de a le arăta oamenilor că se poate trăi și în spațiile astea de-altminteri greu locuibile, care sunt blocurile comuniste. În prima zi am avut și vecini care-au venit la spectacole, unii într-un mod foarte simpatic: am bătut eu la ușă la vecina de vizavi și i-am zis: „Hai că-ncepe!” și a trecut în papuci de casă și-a stat și ea 40 de minute la un spectacol și s-a întors acasă că-i fierbeau sarmalele. Se creează foarte multe energii. Și vrem să facem lucruri. Mai vrem să facem și-o grădină în fața blocului și multe altele… Mie mi-ar plăcea foarte tare să ajung peste doi ani, trei ani, cinci ani, să trăiesc așa, într-un bloc foarte simpatic… Să creăm o comunitate, știi? Pentru că sunt copii deja în scară; ei, peste un an, doi, pot veni să participe la workshop-uri, pot să vină să petreacă o oră într-un mod foarte plăcut, știi? Trebuie să regândim toată treaba asta cu teatrul, că nu ne mai outem baza pe oameni în felul în care ne-am bazat până acum – că vin ei la noi. Trebuie să mergem noi la ei. Cam asta e. N-ai zice că o singură cameră îți permite așa o varietate de lucruri. Pentru mine ar fi foarte interesant să văd, de exemplu, un spectacol de teatru dans într-un spațiu așa mic. Și cred că, dacă eu am curiozitatea asta ca spactator sau ca și gazdă, ar putea să aibă aceeași curiozitate și un artist. Te pune în situația așa, foarte aproape de public. Am vorbit cu copiii care au jucat și… Chiar și pentru cei care cântă e o experiență copleșitoare. Ești într-un spațiu de trei pe trei metri și ai 20 de oameni cărora le simți respirația… Tehnic nu te ajută nimic, ca actor. Dacă nu joci bine și nu te folosești numai de mijloacele astea plastice pe care le ai: mimică, intensitatea vocii și alte lucruri, ești mort. Aici nu poți să-i păcălești. Nu vreau să înțeleagă nimeni greșit. Nu vreau să impun eu modul ăsta de a face teatru, dar e o experiență care îi oferă unui actor lucruri foarte importante, benefice lui, ca artist.

L. C.: În mod sigur și spectatorul simte altfel această legătură dintre el și actor. Pentru că, dacă stăm să ne gândim la teatrele de tip clasic, e o anumită distanță care, inevitabil, se simte. Energiile sunt altfel, efectele sunt altfel…

P. S.: Eu am lucrat acolo, dincolo, când am făcut pentru prima oară treaba asta, și munca pentru cineva care vrea să creeze un spectacol într-un asemenea spațiu e foarte interesantă și e o mare, mare provocare, pentru că trebuie să găsești soluții pentru o grămadă de lucruri. În primul rând, trebuie să redramatizezi aproape orice text. Munca începe de foarte departe. Până să ajungi la spectacol, care e, hai să spunem, produsul final al muncii, ai de trecut prin tot: scenografie… Tot. Că nu ai nimic. Eu am avut acuma o situație destul de simplă pentru că, în deschiderea asta, mi-am propus să invit lucruri care-s potrivite pentru un asemenea spațiu, și uite c-am avut noroc de sărbători să fie acasă Teo (n.n. Teodora Păcurar) care-i din Carei, vreau să vină Endre (n.n. Endre Ràcz) cu jucărioara lui, cu Loading…, și Emil (n.n. Emil Gherasim) e acasă, e și el din Carei, Mărgi (n.n. Andrei Mărginean) e un băiat extraordinar și-a zis: „Măi, eu vin, că mie astea-mi plac.” și-a ieșit o chestie foarte drăguță. Că publicul, să zicem, stă la mine în bucătărie după spectacole, mai povestim în afara producției, îl vede pe Emil cum își cară sculele, îl mai întreabă una alta… Iese Endre imediat după spectacol, că n-are unde să se refugieze, se duce în baie, se spală pe față și se schimbă în camera în care dorm eu și pe urmă iese și el la o țigară în bucătărie printre oamenii care acu’ șapte minute sau înainte cu zece minute îl urmăreau într-o producție, știi? Se și scurtează, într-un fel, lucrurile. Ai feedback-ul imediat, nu mai poți să păcălești. Aici nu e ca la premieră, când trece o oră, două, până vine actorul, ai băut două beri și îți formulezi gândurile și-ți zici: „Băi, totuși omu’ a muncit…”. Aici ești aici. În șapte minute omu’ a ieșit. Dacă nu ți-a plăcut, se vede în ochii tăi că ai ceva.

L. C.: Proiectul Macondo e într-adevăr ceva nou, având în vedere că, în România, această inițiativă de a aduce teatrul în apartament își are rădăcinile undeva prin 2008, în București.

P. S.: Da, primul proiect a început așa, foarte discret, în 2008. Primul proiect lorgean [n.n. lorgean theatre] era un spectacol unu-la-unu, iar acum au reușit să-l convingă pe Rebenciuc să joace. E-o dramatizare după Dostoievski, deci e și ceva serios, așa. Deci se poate, asta e ideea. Și el [n.n. Jean-Lorin Sterian] e un om foarte simpatic. Noi comunicăm de câțiva ani, de când am deschis eu primul Macondo. Suntem, așa, într-o relație destul de apropiată online, urmează să-i trimit niște poze… El se bucură foarte tare, că foarte departe trăim deja unii de alții și un asemenea spațiu te ajută să te apropii. Teatrul asta ar trebui să facă. Eu o să am un proiect, o să am o producție – deja aproape că știu exact ce – cu care o să mă duc acasă la oameni și-o să joc acolo, știi? O să înceapă la sediu, la mine acasă, și, cu ocazia diferitor evenimente, când cred ei că vor să facă acasă la ei o treabă de-asta, eu vin cu foarte mare drag. Mă duc cu spectacolul în turneu acasă la tine. Plus că mai am un balcon la cămăruța asta, care, foarte ușor, poate deveni Sala Studio a treatrului Macondo. Dacă în sala mare intră vreo 20 de oameni și trei în Sala Studio, deja e bine. Pot să fac și expoziții aici și gândește-te că facem exact treaba asta de care vorbim, legată de teatru, o facem pentru un artist plastic, că nu poți să primești atâția oameni deodată. Și-atunci deschidem expoziția, să zicem, într-o zi de sâmbătă la ora 13:00 sau la ora 14:00, până seara la 10, câd se închide activitatea într-un bloc, că suntem oameni civilizați și se intră în orele de liniște, și pe ăia 80 de oameni, sau 50, sau 40, care ar fi interesați de respectiva expoziție, îi programăm: într-o oră vin patru, în ora următoare vin patru, și tot așa. Deja e o altă relație între ei, că autorul lucrărilor e acolo, se discută altfel, se mai scurtează drumul ăsta dintre spectator și artist. Și pot să zic că am avut public de toate felurile, de la copii de liceu, până la persoane trecute chiar de 60 de ani. Unii spuneau că n-au mai văzut așa ceva în viața lor și că se gândesc să mai vină, adică le place.

L. C.: Să-nțeleg că gradul de receptivitate, față de un teatru de acest fel, e destul de mare.

P. S.: Este, față de ce am crezut eu că se va putea întâmpla. Am avut surprize mari de tot să văd cum unii oameni sunt atât de curioși. Mulți dintre ei mi-s prieteni și îi cunosc și mi-au zis că unii aveau emoții, că au venit neîncrezători, dar în momentul în care intri și începe, pac!, se creează aceeași liniște teatrală, același transfer de energii în ambele direcții, repede, foarte repede, tocmai din cauză că sunt foarte, foarte aproape. Gândește-te că sunt oameni, ținând cont de faptul că trăim în cartierele astea socialiste, care au venit la spectacol și există posibilitatea să aibă apartament exact ca al meu, știi? Că așa se întâmplă – trăim în case cu aceeași idee arhitecturală. Sunt și comune, dar și foarte particularizate, tocmai din cauza asta. Poate că unu’ găsește la mine în bucătărie o farfurie pe care o are el acasă, că părinții noștri au cam cumpărat din același loc, că e mic orașul ăsta. Poate, la el acasă, exact în camera aia e dormitorul lui, poate camera în care își petrece timpul cu soția sau cu prietena sau cu copilul. Astea-s niște lucruri foarte frumoase, niște energii care se degajă altfel. Sunt la fel de importante și energiile astea care se transmit într-un teatru somptuos, mare, într-o clădire pe care n-o cunoști, în care te duci altfel, dar cred că e foarte important să-l scoți pe om din rutină, să-l scuturi puțin, și spațiul ăsta e extraordinar pentru asta.

L. C.: În ce măsură crezi c-o să înfluențeze teatrul Macondo viața culturală careiană?

P. S.: Sper că foarte pozitiv. Și punct, atâta. Nu vreau să intru în teorii. Sper să placă oamenilor și vreau foarte tare să înțeleagă oamenii că, dacă eu pot să fac acasă la mine, în camera mea, un teatru, și să rămân în orașul ăsta în loc să plec undeva, să muncesc în alte părți, indiferent ce, pot să aibă, așa, puterea exemplului, și să înceapă și ei să își regândească spațiul în care trăiesc. Să zică: „Îmi fac și eu. Eu la ce mă pricep? Fac gemuri. Fac aici un de-ăsta de gemuri.”. Dacă regândești spațiul în care îți petreci cel mai mult timp din viață, automat îți regândești viața. Prin simplul fapt că îți reamenajezi apartamentul, începi să te gândești că viața ta va fi puțin diferită. Așa aș vrea să influențeze Macondo. Să îl simtă oamenii ca pe un loc în care nu poate să li se întâmple nimic rău. Acuma, viața culturală careiană e cum e, foarte mult timp am avut o atitudine un pic… dușmănoasă față de tot ce se întâmplă în jurul meu, pentru că nu-mi plăceau numeroase lucruri, dar am ajuns la concluzia că negativismul ăsta care mi se creează mie față de multe lucruri e foarte nociv pentru starea mea de spirit: mă simt prost, mă enervez, sunt indispus, beau cu trei beri mai mult decât de obicei, mai trăsnesc și-o vodcă de nervi sau de supărare… Nu-i bine. Soluția e, în loc să dai din gură și să te cerți, să dai în stânga și-n dreapta, să oferi tu soluții. Și asta e soluția pe care o ofer eu acum. Nu vreau să intru în discuții: că nu se renovează teatrul cum trebuie, că s-ar putea să fie probleme acolo… Aia e treaba lor, eu le-am zis, și, în consecință, fac asta. Dacă voi îl stricați pe-ăsta mare, eu nu pot fără, l-am făcut ăsta la mine acasă, cum se poate și gata, uite, am oferit o soluție. Și cred că asta e foarte important. N-o să pot eu să construiesc două sute de autostrăzi sau să rezolv problema alimentării cu apă sau n-o să pot să-i învăț pe oameni acuma, într-o lună, să iubească teatrul, să înțeleagă cât e de important, dar pot să ofer soluții mai mici și pot să dau exemplul unei atitudini care cred că e foarte benefică.

L. C.: Eu sper să se mențină și chiar să se extindă această activitate, fie că vorbim de Carei, de Cluj…

P. S.: Eu am încredere că se va extinde. Din ce în ce mai mulți artiști simt chestia asta, și, din păcate, sistemul nostru de învățământ universitar te obligă, la un moment dat, mai ales în arta teatrală, să cauți variante, pentru că, pe de-o parte, munca în teatrele astea mari câteodată e ciudățică sau chiar foarte ciudată, nu mai sunt locuri sau chiar nu mai au oamenii, pur și simplu, din ce trăi, nu mai pot să-și valorifice talentul… Ori renunți, că ai terminat facultatea și nu te angajează nimeni, ori te apuci să faci ceva singur. Eu am avut două experiențe foarte diferite, una în Satu Mare, alta în Timișoara, prima foarte neplăcută, a doua foarte plăcută, din punct de vedere profesional și ca atmosferă, dar nu e locul meu într-un teatru de stat, știi? Îți dai seama foarte repede că nu e locul tău acolo. Eu prefer să fac asta.

L. C. Crezi că se poate supraviețui dintr-un astfel de teatru?

P. S. Poate că în Carei, în aprilie 2014, nu. Dar, în Cluj, sigur. Eu nu am făcut chestia asta pentru supraviețuire. Vreau să creez neapărat un spectacol în spațiul ăsta, pentru spațiul ăsta.