Pepe & Fifi – O generație deziluzionată

Pepe și Fifi este cel de-al doilea film, după Hotel de lux, realizat de Dan Pița după 1989.  S-a afirmat în epoca ceaușistă prin filmele de actualitate care nu deranjau regimul, decât în cazuri rare, concentrându-se nu atât de mult pe mesajul politic, ci pe estetica peliculelor sale. În Pepe și Fifi, regizorul prezintă o Românie sumbră, la câțiva ani după comunism, în care cei șmecheri reușesc să facă bani cu afaceri ilegale și îi recrutează pe cei tineri pentru a face treaba murdară.

Personajele din titlu sunt doi frați care încearcă să se descurce pe cont propriu și să aducă bani în casă. Părinții lor nu lucrează, având o mamă obosită care și-a pierdut autoritatea, iar tatăl se uită la televizor și vrea să intre în politică. Pepe e boxeur amator și își petrece timpul cu Carol, vecinul și prietenul lui invalid pe care îl plimbă cu căruciorul. Fifi e o tânără  care își pierde timpul în cluburi și încearcă să arate ca starurile din Vest. Toți trei sunt copiii nimănui care se bagă în ilegalități sau prestează servicii pentru străini. Fac parte din acea generație care ar trebui să reprezinte viitorul, în schimb sunt deziluzionați.

Filmul face parte din acel curent mizerabilist care a caracterizat cinemaul românesc în anii 90. Acesta condamna comunismul și reprercursiunile pe care acest regim le-a avut asupra populației. În Pepe și Fifi se discută despre noua democrație, despre capitalism și necesitatea acestuia. E o lume care încearcă din răsputeri să ajungă vestul din urmă, prin orice mijloace. Pepe lucrează pentru un gangster, Gianny, care vinde ilegal parcele de pământ și organizează o serată pentru străinii bogați care pot cumpăra copii orfani din România. În același timp, Fifi, din dorința de a avea bani, ajunge damă de companie pentru prietenii lui Gianny. Ghinionul ei este că se îndrăgostește de el, doar că acesta e homosexual. Acest aspect este atins de Pița în film, dar într-o manieră critică, tocmai prin atribuindu-l antagonistului. Filmul este plin de apelative la adresa bărbatului, dar totuși, fără ca orientarea lui sexuală să devină vreo problemă majoră care să-l încurce.

pepe-si-fifi-1__large

Comentariul critic la adresa comunismului este cel mai evident prin prisma personajului lui Carol, el fiind de fapt vocea auctorială. Cu un megafon în mână, el este plimbat prin oraș, aducându-le aminte oamenilor trecutul, dar și greșelile pe care ei le fac în prezent. Prin intermediul acestor scene descoperim un oraș plin de hoți, copii aurolaci, fără nicio urmă de optimism la orizont. Aproape toată acțiunea filmului se defășoară în jurul acelor blocuri gri și a clădirilor abandonate care devin un loc de refugiu pentru oamenii străzii și pentru încheierea unor afaceri. Același ton îl găsim și spre sfârșitul filmului, prin moartea lui Pepe, bătut și ucis în închisoare. Concluziile sunt sumbre, nimănui nu-i pasă, polițistul care trebuia să păzească deținuții nu face altceva decât să strige, iar moartea unei persoane nu reprezintă aproape nimic. E un film în care fiecare își urmează propriul interes pentru a supraviețui, îndepărtându-se de acea lume fictivă prezentată în filmele din perioada comunistă, în care fiecare era demn, existau eroi fără cusur, toți se ajutau între ei, dar o făceau mai ales pentru patrie.

Dan Pița a mizat pe metafore în aproape toate filmele sale și recurge la acest artificiu și în Pepe și Fifi, chiar dacă e o metodă folosită mai puțin. Necesitatea estetismului era justificată în filmele pe care le-a făcut înainte de 1989, cum ar fi Faleze de nisip sau Concurs, fiindcă aveau rolul de a aduce o critică asupra regimului, asta fiind una dintre metodele sigure de subversivitate. Pița își construiește filmul într-un registru realist, menit să facă o radiografie a unui nou început, dar lipsit de speranță și optimism. Există totuși o contradicție fiindcă finalul filmului etse construit în totalitate ca o metaforă. Fifi și Carol, după ce văd cadavrul lui Pepe la morgă, sunt cuprinși de disperare și încearcă să iasă afară. Dintr-o dată drumul devine tot mai lung, coridoarele sunt slab luminate și se intensifică sentimentul de disperare. Muzica lui Adrian Enescu contribuie la crearea unui spațiu claustrant, dar în cele din urmă, cei doi ajung la lumină. Dacă ar fi să descifrăm această scenă, ea e clar o metaforă pentru lumea în care trăiesc cei doi, dar care împreună ar putea să-și schimbe viața. Metafora aleasă de Pița e într-o tușă foarte îngroșată, fără ca ea să fie necesară, ținând cont de registrul realist în care e contruit filmul.

Pepe și Fifi este doar unul dintre numeroasele filme care au ca temă principală critica unui regim distructiv. E o dovadă că despre comunism încă nu se putea vorbi neutru sau dintr-o perspectivă detașată sau chiar critică. E un film făcut într-o perioadă în care a înflorit discursul anticomunist, practicat de elita intelectuală și care s-a infiltrat inclusiv în cinematografie. Filmul lui Dan Pița este doar unul dintre exponantele mizerabilismului care a s-a dezvoltat prin intermediul filmelor făcute de Lucian Pintilie și mai ales Mircea Daneliuc. Pepe și Fifi mai este în același timp și o dovadă a faptului că unii regizori, obișnuiți să facă filmele într-un anumit mod, au parte dintr-o dată de libertate de exprimare, dar pe care nu știu să o folosească. Nuditatea, nevoia de consum și de bani, infiltrarea culturii pop au devenit o metodă cinematografică care trebuia să apropie Estul de Vest, dar nu a reușit decât să creeze un contrast între aspirații și realitate.