Poliția bate- Voi n-ați văzut nimic @ Temps D’Images 2015

Când violența depășește granițele legalității și emerge din partea autorităților, David Schwartz ne aduce un spectacol care descrie limitele așa-zisei normalități. Pentru că, desigur, violența este normală în orice context uman, fiind un mod rapid de a acționa pentru a declanșa o reacție imediată. De aceea, singurul moment în care agresiunea fizică este justă e în cazul poliției, căreia îi e permis să o folosească cu rolul de a înăbuși conflicte sau de a eradica violența la rândul ei. Cert e că, adesea, poliția își depășește limitele, alunecă pe o pantă a ilegalității, dar scapă de acuzațiile procurorilor pentru că este la rândul ei o componentă a autorității de stat în care drepturile omului sunt, însă, minimalizate- fie nu sunt cunoscute, fie nu sunt respectate întru totul. Spectacolul se apropie din punct de vedere tematic cu cel al Geaninei Cărbunariu (De vânzare, Teatrul Odeon, București,2014), prezentat la ediția de anul trecut a festivalului Temps D’images, ambii autori folosind metoda de extracție a cazuisticilor reale pentru a le transpune în teatru, unul dintre scopuri fiind de a disemina informația în rândurile comunităților. Teatrul social este, în aceste cazuri, construit în modremarcabil pentru a se adresa unui public matur și cu conștiință umanitară. La public și la receptare voi reveni, însă, puțin mai târziu.IMG_0096

Avem de-a face cu o situație pe care regizorul o desfășoară înaintea publicului ca pe o carpetă, lăsându-și actorul principal să joace mai multe personaje în spiritul unui one-man-show. Unul e Alex Fifea, actor co-dramaturg al piesei împreună cu David Schwartz, care joacă impecabil mai mult de cinci roluri, iar al doilea e Cătălin Rulea, ce orchestrează coloana sonoră și care interpretează vocea judecătorului de la proces. Un rol foarte interesant pe care performerul principal îl face este acela al unui observator care, cu spiritul jurnalistic, descrie situația actuală și peisajul României contemporane, câteodată cu date precise, extrase din documente oficiale sau din presa autohtonă. Datele nu încetează să șocheze publicul care caută o rezolvare ce întârzie, dar care pare că vrea să apară odată ce procesul ia amploare și martorii se înmulțesc. Totuși, ceea ce se reiterează în spectacolul lui Schwartz, motivul care constituie și titlul său este Voi n-ați văzut nimic, replica agresorului adresată colegilor săi. Replica intervine atunci când îți dorești solidaritate în rău, când ochii celor din jur trebuie să fie închiși pentru ca violența să se poată dezlănțui. Aceste lucruri se întâmplă, din nefericire, în mai multe rânduri pe parcursul timpului în spațiul românesc, iar acea voce eterică ce intervine din când în când între mărturii le numește pe câteva dintre ele, ca într-un desfășurător sau, mai bine zis, ca într-un necrolog. O altă replică ce se repetă este Poliția bate!, afirmație care vine să întrerupă plânsul mamei sau confesiunile apropiaților ducând discursul înapoi spre duritatea care domină întregul spectacol. Textul este unul, dacă nu realist, cel puțin subiectivizat de dialogurile pe care judecătorul le întreține cu fiecare martor, care mai mult sau mai puțin rece, dezvăluie cele întâmplate din propria sa perspectivă. Totuși, căldura emerge din confesiunile apropiaților, cum e normal să se întâmple. Prietenii sau rudele care l-au cunoscut îndeaproape pe băiat îi aduc, fără excepție, o apologie. În timp ce colegii de secție ai Moldoveanului, cum îi este porecla, îi susțin faptele nelegiuite și nu se feresc să-l aplaude pentru inițiativă, deși, în fața judecătorului, poartă cu toții o mască a raționalității.

Teatrul social al lui David Schwartz este unul excepțional pentru că aduce în prim-plan cazuri reale și le pune în discuție. Dacă ar fi unul interactiv, probabil că publicul ar răspunde verbal la fel de bine cum o face emoțional și intelectual în fața celor prezentate. Fără îndoială, procesul de receptare este unul simplu, în care cel ce primește informația și vibrația este copleșit, dar nu se dă în lături de la nimic. Pe asta mizează regizorul și actorii săi, pe un public receptiv și deschis la noutate, dar nu în ultimul rând, rezistent la emoții puternice. De fiecare dată, regizorul apelează la realitatea cruntă pentru a aduce în față cele ce se întâmplă zilnic în țară, evenimente la care cu toții închidem ochii pentru că presa le evită. Expresia Voi n-ați văzut nimic poate să se răsfrângă și asupra spectatorilor cărora le este ascunsă majoritatea întâmplărilor reale care trebuiesc ferite de judecata unor receptori activiști sau protestatari și, mai ales, de ei. Ei ar fi cei care nu ar putea să tacă în fața nedreptății, a incorectitudinii politice sau sociale, cum am văzut adesea în ultimii ani. De aceea, vocea lor trebuie să fie stinsă cu minciuni, cu o diseminare falsă a informației spre societate. Protestatarii sunt periculoși în ceea ce privește schimbările care sunt provocate în sistem, iar acest lucru poate fi urmărit pe parcursul a mai multor ani de zile în care protestele au mișcat ceva în țară. Desigur, efectele nu sunt uimitoare, însă fiecare ieșire în stradă a marcat o evoluție și un progres sau cel puțin a solidificat o masă de oameni care, de fiecare dată când drepturile cetățenești sunt încălcate, dar nu numai, nu ezită să umple străzile și piețele pentru a scanda. Asta fac și regizorii de teatru care urmează metoda lui David Schwartz – caută să reveleze o realitate ascunsă de presă sau, dimpotrivă, mediatizată eronat sau agresiv, și să o aducă în fața societății cu scopul de a provoca o reacție mai mult sau mai puțin imediată. Dacă la final un microfon ar ajunge în sală, sunt destul de sigură că cineva ar avea curajul să spună că a fost martorul unui spectacol violent care i-a spus ceva despre peisajul actual din România.