Probă de proiecție (Interviu cu Adrian Sitaru)

 

Proiecția filmului Fixeur, regizat de Adrian Sitaru, a fost o ocazie bună de recalibrat și chestionat relațiile personale, cu atenție sporită către posibilele abuzuri si manipulări pe care le putem practica inconștient. Păstrând o cursivitate narativă centrată pe Radu (Tudor Istodor) regizorul reușește să conducă în paralel două linii de conflict, care gravitează în jurul a doi copii minori. Miza reprezentării vieții profesionale și a celei personale ca derivații ale interacțiunilor lui Radu, personajul principal, cu fiul prietenei lui și cu Anca (Diana Spătărescu) , reușește să ancoreze povestea prin coborârea crizei în mundan, în locul comun din care ne poate atinge pe fiecare. Cromatica folosită a reprezentat, pentru mine, urmărirea filtrelor de receptare utilizate de personaje. În timp ce receptarea printr-un filtru emotional este redată prin portocaliu și maro, interacțiunile raționale  sau personajele care sunt caracterizate de ele, apar în albastru. Scena pe care o consider de o intensitate majoră  este cea în care Anca, pe bancheta din spate a unei mașini, repetă, privind într-o cameră de filmat, cuvintele din franceză pe care le știe cel mai bine.

Fixeur reușește să atingă subiecte diverse, printre care: abuzul de diferite feluri, deontologia jurnalistică, efectele competitivității și altele,  afișând personaje complexe prinse într-un dinamism cotidian, a căror lume ajunge să fie influențată de competitivitate și “perfecționalism.”

Pentru confirmări și infirmări, am avut ocazia să discut cu regizorul Adrian Sitaru, care deși este plecat în țară, pentru proiecțiile Fixeur, a acceptat să îmi răspundă la câteva întrebări.

 

Silvia NeteduAcordați o importanță deosebită culorilor care apar în cadre, în conexiune cu povestea?

Adrian Sitaru: În Fixeur sau și în general?

S.N: Puteți începe cu Fixeur și continua cu celelalte producții cinematografice ale dumneavoastră.

A.S.: Da, la Fixeur ne-am gândit și la cromatică. Cumva propunerea a venit și de la Adrian Silișteanu, era o propunere de film, nu neapărat celebru, dar am vrut să mergem pe tonuri reci, să rămână totul pe rece. Abia la ultima scenă, când ziceam noi că s-a schimbat ceva la personaj, Radu are tricou oranj și e mai cald. Asta pentru că nu cred că poți să faci totul din colorizare, în post producție, așa că am lucrat și la scenografie.  Am ales tonuri reci, cu mici puncte de culoare caldă. Altfel, în general, eu nu sunt genul care să se axeze atât de mult pe culori. Cu toate astea, când am făcut un scurt metraj în Anglia și credeam că mă concentrez mai mult pe scenariu, pe actori, mi s-a atras atenția că de fapt erau destul de pretențios când venea vorba de îmbracămintea actorilor. Le alegeam cumva intuitiv, știam ce vreau să transmit și eram atent până și la ce curea poartă la pantaloni.(râde) Nu-mi fac un plan înainte, mai degrabă vin pe loc cu propuneri. Așa a funcționat cu majoritatea filmelor, mai puțin cu Fixeur, unde am fost mai atenți de la început cu îmbrăcămintea și cu scenografia.

S.N:Având în vedere că a trecut ceva vreme de la premiera Fixeur, cum vi se par reacțiile publicului românesc până acum? Și vedeți o diferență între această receptare și cea a publicului din străinătate?

A.S: Impresia e destul de vagă momentan. Am avut câteva întâmplări mai deosebite dar deocamdată aștept și celelalte proiecții în țară. Cum spuneam, când am fost la Sfântu Gheorghe am avut o doamnă care mi-a zis că și-a certat fiica înainte de film, pentru o notă de opt și că acum, după film, merge să o sune să își ceară scuze. Iar la Sibiu, am avut o doamnă profesoară care mi-a spus că vrea să aducă și clasa ei de elevi, să vadă filmul. Astea ar fi fost câteva reacții mai aparte. Publicul român e diferit de cel străin, e un altfel de dialog, din cauza diferenței în educația filmică. Aștept să mai văd reacții. A fost o surpriză că n-am primit întrebarea agresivă, la care mă așteptam, despre subiectul stereotip din filmul românesc, la care sunt pregătit din start. (Râde) Mă așteptam să se întâmple asta la Cluj, dar n-a venit. Deocamdată a fost un public subiectiv, care nu e de festival, așa că nu pot să mă pronunț. Spun subiectiv pentru că cel de la București a fost format din presă sau oameni din industrie, publicul de la Bistrita a inclus oameni care au contribuit intr-un fel sau altul la film, la Cluj un public obisnuit cu acest gen de film, la Sibiu prieteni, rude sau cunoscători, deci prea puțin din cei incluși în “publicul larg”.

S.N: Vă propuneți o intervenție în social prin filmele pe care le regizați?

A.S: În niciun caz nu îmi propun și chiar mă irită filmele care pedalează prea mult pe partea socială, care vor să arate un mesaj, să ne atragă atenția asupra unor lucruri care oricum sunt evidente. Eu pornesc de la subiecte personale, de la comportamentul meu ciudat, pe care vreau să îl înțeleg și apoi extrapolez și la alți oameni. Există o parte socială, binețeles, legată de faptul că trăiesc într-o societate. Și nici nu cred că toate poveștile se leagă de ceva social, în fine, oricum nu o gândesc așa. Reflectez uneori la comportamentul uman, încerc să înțeleg de ce facem anumite lucruri, în societate, în privat.

S.N: A reușit lucrul la Fixeur să rezolve cîteva dintre dilemele dumneavoastră?

A.S: Cred că prin faptul că am avut ocazia să reflectăm la problemele din film, că le-am analizat, ne-a ajutat să fim mai atenți la comportamentul nostru în general și față de cei dragi, să fim mai atenți. îi includ aici și pe Claudia Silișteanu și pe Adrian Silișteanu. Încep să observ mai repede anumite comportamente, nu știu dacă a rezolvat ceva. Asta e straniu, nu cred că ne schimbam așa de repede, prin prisma unui film.

 

S.N: Ați avut o motivație pentru faptul că ați ales ca centrii narativi doi copii sau a fost o varianta convenabilă pentru contrapunct?

A.S: Nu-mi aduc bine aminte. Cred că după  ce au câștigat Claudia și Adrian (Silișteanu) cu scenariul la CNC, ne-am consultat și am hotărât să îl aducem pe postul de consultant pe Răzvan (Rădulescu) și cred că în discuțiile cu el s-a propus povestea personală. Ne-a convins și pe noi că povestea jurnalistică și cea personală, se vor potența reciproc și vor evidenția subiectul. A și venit natural, nu a fost neapărat din start, ca plan de bifat.

 

S.N: Mie una, mi s-a  părut mai interesant pentru că ați fi putut alege și varianta poveștii de cuplu tensionate. Putea acesta să fie conflictul.

A.S: De fapt și acolo era un conflict. A mai existat o scenă care se întrevede cumva din discuția de pe tabletă între Radu și prietena lui, dar am scos-o, destul de târziu. Merg cu mașina, îl duc la înot pe copil, înainte să meargă la tren, iar mama ii atrge atenția copilului că ar trebui să își ceară scuze de la Radu, pentru comportamentul lui, copilul spune că Radu a început conflictul. E o ceartă generală în care, de fapt, cuplul are mai mult de suferit. Am ajuns să considerăm că e redundantă. Fiind un film despre abuz, ne-am gândit cu toții la poveștile pe care le avem în legătură cu asta. Una dintre ele era despre un bărbat care merge în vizită, în casa unei familii cu copil. Este rugat de către mamă să îi spună copilului o minciună albă, care să îl convingă să se retragă în camera lui. Bărbatul se revoltă și încep cu toții o discuție despre minciună și abuz. E posibil ca și de aici să se fi inspirat partea personală a poveștii lui Radu. Cu toate astea, nu îmi amintesc exact.

 

S.N: Simțiți că sunteți influențat de regizori din România sau din străinătate?

A.S: Bineînțeles, influențe există. Nu știu dacă neapărat directe. Aș spune Festena lui Vinterberg. Deși    l-am văzut inițial fără subtitrare, m-a fascinat. Unul dintre filmele Dogma95. Mi-a plăcut și Marfa și banii a lui Cristi Puiu și au mai fost și altele. Cred că mi-a plăcut Festen pentru felul în care lucrează Vinterberg cu actorii, pentru că este într-o căutare continuă de a ajunge la natural și autentic, nu neapărat urmărind un text, bineințeles, cred că am și rezonat cu filmul pentru felul similar în care vedem lucrurile. Și printre altele, având în vedere că l-am văzut la începutul anilor 2000, l-am apreciat și pentru mijloacele puține pe care le-a folosit, mi-a dat curaj să mă interesez mai mult ce înseamnă să faci un film independent și fără fonduri. Mi-a dat curaj să fac Pescuit sportiv, fără prea multe cheltuieli.

 

Un interviu de Silvia Netedu

Cred că absolut orice tip de manifestare artistică ar trebui să implice o relație între creator și public, altfel e doar un fel de masturbare mai mult sau mai puțin intelectuală. (Radu Muntean, intervievat de Alex. Leo Șerban, în 4 decenii, 3 ani și 2 luni cu filmul românesc)


Photo credit: Gabriela Cuzepan