Râzi, plângi în… paralel

Parallel este, înainte de toate, un spectacol inteligent, care se joacă atât de subtil cu nervii privitorului, încât acestuia din urmă i-ar trebui o stăpânire de sine îndelung exersată pentru ca, la sfârşit, să nu se simtă uşor buimăcit. Din câte îmi pot aminti acum, fără un efort intens de memorie, sunt puţine experienţele teatrale la care am plonjat cu o asemenea repeziciune bulversantă dintr-o stare psihică în alta, până la traversarea unei galerii întregi de emoţii – care s-au tot subminat reciproc, gata de o încăierare în toată regula. Recunosc, m-am plictisit, m-am enervat, am râs şi m-am entuziasmat progresiv, pentru ca, în cele din urmă, să întrevăd mecanismul complex din spatele unei construcţii spectaculare de o simplitate deconcertantă. Ferenc Sinkó şi Leta Popescu se străduiesc, parcă, să anestezieze vigilenţa celor din public, pentru a-i face mai vulnerabili în faţa surprizelor succesive din care se constituie, până la urmă, întreaga reprezentaţie. În acest efect rezidă, cred eu, mare parte din farmecul montării. Dincolo de el rămâne, totuşi, problematica (încă) arzătoare a identităţii de gen, tratată într-o cheie umoristică şi amăgitoare, de zeflemea inofensivă.

Lucia Mărneanu în PARALLEL

Lucia Mărneanu în PARALLEL

Formula regizorală, completată inspirat de cea scenografică şi valorificată, mai ales, prin interpretările celor două actriţe (Kata Bodoki-Halmen şi Lucia Mărneanu), creează, cu toate acestea, câteva dificultăţi de receptare. Simultaneitatea acţiunilor scenice necesită o atenţie distributivă bine instruită în prealabil. Din fericire, jocul de lumini are, în acest caz, o dublă funcţie: pe de-o parte dinamizează momentele coregrafice, puternic dilatate din nevoia de a le amâna deznodământul; pe de alta, becurile, care se aprind şi se sting în repetate rânduri, funcţionează şi ca un ghid de citire a spectacolului – de la stânga la dreapta, sau de la dreapta la stânga, fără o ordine precisă. Totuşi, spectatorii din marginile sălii nu pot vedea tot timpul ce se întâmplă în partea opusă a peretelui despărţitor. Chiar şi cu acest inconvenient, decorul, semnat de Valentin Oncu, susţine întru totul ideea de paralelism pe care se fundamentează, la nivel formal, spectacolul. Un zid împarte scena în două camere aproape simetrice, care comunică între ele prin două uşi “în oglindă”. Pisoarele din fundal localizează acţiunea, deşi, ulterior, spaţiul se refuncţionalizează, păstrându-şi configuraţia iniţială.

În acest cadru de o sobrietate extremă, Kata Bodoki-Halmen şi Lucia Mărneanu se dezlănţuie cu o energie provocatoare şi contagioasă, când ilară, când agresivă. Temele principale – lupta cu propria sexualitate, confuzia identitară, acceptarea şi negarea lesbianismului, nevoia de înţelegere etc. – sunt, astfel, conturate treptat, în trei episoade distincte, dar coerent înseriate, pe un fond muzical puternic ilustrativ (meritul artistului danaga, dar şi al lui Kata Bodoki-Halmen). Spectacolul se deschide cu un antrenament de aerobic (în avansecenă), a cărui stângăcie, de un haz irezistibil, le smulge celor din public câteva zâmbete relaxate. Apoi, muzica devine gravă, ritmul se accelerează, iar spectatorul nu poate evita o crispare anticipativă. Încălzirea uşoară de la început ia forma unui tur de forţă interminabil, obositor şi agasant pentru publicul dezorientat. Actriţele îşi repudiază feminitatea, în timp ce încordarea excesivă le transfigurează şi masculinizează trăsăturile. Ulterior, ele se destind la fel de neaşteptat, iar vocea înregistrată a antrenoarei răsună din nou, deşi veselia ei capătă rezonanţe sarcastic-muşcătoare după metamorfoza semi-traumatică de dinainte. În continuare, interpretele ocupă câte una dintre încăperi. Aici, defeminizarea ia forma unui dans lent, în care cele două îşi explorează corpurile cu o disperare neputincioasă şi cu o rigoare anatomică.

Ultimul fragment este un soi de încununare a acestui preambul nesfârşit de lung. Kata Bodoki-Halmen se/ne amuză cu ambiguităţile sexuale atât de prezente în jurul nostru, dar pe care le ignorăm, de obicei, într-o încercare disperată de a le suprima. Ea se deghizează într-un hibrid straniu de femeie-bărbat, a cărui vestimentaţie animal print este completată (printr-o tuşă ingenioasă de umor nebun) cu un instrument ukulele, la care va şi cânta mai târziu. Lucia Mărneanu, pe de altă parte, se travesteşte într-un misogin sadea, îmbrăcat la costum, şi cu părul apretat. Cele două fac schimb de locuri, după care încep să demoleze prejudecăţi, să întărâte ipocrizia celorlalţi, să se autojustifice şi, apoi, prin interogarea lirică a condiţiei lor, să caute răspunsuri acolo unde, din păcate, ştiu că nu le pot găsi. Kata Bodoki-Halmen îşi creionează personajul extrem de caricatural, cu o exuberanţă copleşitoare. Lucia Mărneanu este, din contră, rezervată şi cinică. Tandemul lor se desăvârşeşte abia la sfârşit când, împreună, concluzionează, printr-o parafrază poetică a rugăciunii Tatăl nostru, apelul la toleranţă. Într-o propoziţie finală, cele două afirmă că finalitatea existenţei lor este iubirea. Această încheiere mi-a căzut cam greu şi mi s-a părut, oarecum, demonstrativă şi de prisos. Îmi recunosc, totuşi, partea de vină (ce ţine de gusturi pe care nu mai am răbdare să le educ) în această privinţă.

Dincolo de toate, frumuseţea spectacolului constă în asumarea muncii de echipă. Datorită conlucrării, produsul final este unul extrem de bine coagulat, lipsit de petice grosolane, echilibrat şi coerent. Cu tot cu colecţia mea de senzaţii divergente (sau poate chiar datorită ei) îl consider, măcar pentru publicul clujean, o experienţă de neratat.


Parallel; concept și coregrafie: Ferenc Sinkó, regia: Ferenc Sinkó și Leta Popescu, cu: Lucia Mărneanu, Kata Bodoki-Halmen; scenografia: Valentin Oncu; costume: Gyopár Bocskai; muzica: Danaga; video: Tihamér Török; coproducție: GroundFloor Group/ColectivA