Ritm și pulsiune – Lelaki harapan dunia / Cei ce salvează lumea

Ca să explic alegerea pentru titlu, voi începe această cronică prin a spune că filmul lui Seng Tat Liew, tradus pentru festivalul internațional de film Comedy Cluj cu Cei ce salvează lumea, are, în primul rând, ritm și mai apoi pulsiune. Ritm și pulsiune pentru că filmul malaezian caută comedia printr-o oscilație continuă între râs și plâns. Filmul are o profundă rădăcină dramatică și se sfârșește în aceeași notă. Totuși, râsul nu lipsește și se află printre rânduri. E plin de umor în secvențe care ne arată sacrificiul unei cămile nesacrificate, în încercarea unor copii de a o ajuta să evadeze din fața morții. Suntem invitați la râs atunci când personajul central se costumează în demon pentru a le demonstra consătenilor că demonii nu există și că nu merită să ducă o luptă oarbă, ale cărei resorturi le putem din nou regăsi în comedie. Rugăciunea e și ea tratată ca o practică plină de umor, în care vindecători orbi caută să-și explice puterile de vindecare prin ajutarea unui străin care e privit ca inamic de către mica și solidara comunitate malaeziană. Negru la piele, personajul străinului doarme în casa americană, casă de lemn pe care protagonistul filmului, Pak Awang, încearcă să o recondiționeze cu ajutorul satului, care mai apoi se întoarce împotriva lui cu toată forța sa distructivă.

Există mai multe elemente conflictuale și instigatoare de conflict în film, cum ar fi ciocniri de interese și mici climaxuri, peste care se trece de obicei ușor și imediat; momente de tensine maximă în care un personaj izbucnește sau are ieșiri care îi scot caracterul din starea de echilibru.

E dificil de spus câte sunt aceste situații construite atât de atent de cineast, dar cert e că sunt suficiente pentru a da acel ritm, acea pulsiune a conflictelor, cu care filmul avansează pe mai multe planuri și teme: cea a religiei, a coeziunii de grup, a umorului generat de secvențe aparent banale, extrase din viața cotidiană și din practica religioasă, tot colectivă.

Cert e că o comunitate cum e cea din film e foarte bine construită și urmărește niște principii clare, e piramidală fiindcă are mereu lideri, mai mult sau mai puțin formali. Unul e Juta Seri, un fel de maestru al conferințelor în aer liber, care vorbește pentru mase de oameni obediente și care se cere a fi ascultat de cât mai mulți oameni. Și nu doar ascultat, fiindcă liderul inspiră teamă și cere subordonare, practica lui fiind una strictă din care cineva ar îndrăzni să iasă doar cu frică de pedeapsă.

În ceea ce privește actorii, ei par a fi amatori, iar filmul caută mai mult o estetică a improvizației, în care scenariul nu e unul bătut în cuie, deși e foarte bine scris. Filmul are de câștigat și prin imagine, o cromatică care i se potrivește și care îi aduce doar beneficii. Spațiul fiind unul cât se poate de exotic, lucrurile înclină spre excentric atât în narațiune, cât și în formă, lucru care e un avantaj atât pentru imagine, cât pentru suntet. Sunet care, deși nu e revoluționar, potențează acțiunile și pune în valoare muzica, uneori cântată chiar de către personaje.

Filmul lui Seng Tat Liew din 2014 este înscris anul acesta în competiția pentru premiul cel mare al festivalului internațional  de film Comedy Cluj. Dacă nu premiul cel mare, cel puțin unul care să satisfacă publicul atât de numeros din sala de cinema, public care a râs și a plâns alături de personajele din film pentru puțin mai mult de o oră și jumătate.