Starea de confuzie a unei națiuni – Hârtia va fi albastră

Comunismul a căzut, nu se ştie pe unde se află Ceauşescu şi ce face iar Securitatea cică s-a desfiinţat. La radio se aude „…în această noapte, nimeni nu doarme în România, ieşiţi în stradă, apăraţi-ne cu trupurile voastre!” iar de peste tot se aud rafalele armelor fără să aibă cineva idee cine în cine trage. Pe străzi trec maşini cu tricolorul găurit fâlfâind pe geam, camioane cu bena plină de popor revoluţionar și grupuleţe de soldaţi şi civili cărând câte un împuşcat. Un București sumbru în care colcăie oameni dezorientați și înarmați. O stare continuă de confuzie combinată cu o frustrare ținută mulți ani în frâu îi face pe cetățeni să își apere cu propriile mâini țara de teroriștii malefici.

Lansat în 2006, „Hârtia va fi albastră” este cel de-al doilea lung-metraj al regizorului Radu Muntean. Sursa de inspirație a filmului este unul din cele mai mediatizate accidente tragice petrecute în timpul revoluției din 1989, în care două echipaje blindate ale Ministerului de Interne, venite să apere o unitate militară, au fost măcelărite dintr-o confuzie. Titlul filmului vine de la una dintre multiplele parole schimbate constant în acele zile între unitățile militare, lucru care îl aflăm din discuția locotenentului Neagu cu locotenentul Voinescu, interpretat de Alexandru Georgescu.

Născut în 1971 la Bucureşti, acesta a absolvit în 1994 Academia de Teatru şi Film, secţia „Regie Film”. Din 1996 şi până în prezent, a regizat peste 300 de spoturi publicitare pentru agenţii precum BV McCann Ericsson, Saatchi & Saatchi, D’Arcy, Leo Burnett, Grey, Tempo, Scala J. Walter Thomson, Graffiti BBDO, Headvertising, Next Cap, câştigând peste 40 de premii naţionale şi internaţionale la festivaluri de publicitate. După ce în 2002 semna regia unui film de acțiune comercial intitulat „Furia”, Radu Muntean decide de această dată să meargă pe o altă direcție. La fel ca și „A fost sau n-a fost?” regizat de Corneliu Porumboiu și „Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii” regizat de Cătălin Mitulescu, ambele fiind lansate tot în 2006, filmul tratează tema revoluției. Autentic în situaţii, replici, gesturi, amănunte de scenografie și de îmbrăcăminte, „Hârtia va fi albastră” prezintă istoria mică, propunându-și doar să redea emoţia acelor zile din perspectiva participanților mărunţi ai evenimentelor. Radu Muntean spunea într-un interviu că „N-am urmărit să fac un film despre nebunia din timpul Revoluţiei, care ţine mai mult de decor. M-au interesat mai mult personajele: ce simt ele, ce emoţii au, prin ce trec ele…”[1]

În acest eseu voi analiza, dintr-o perspectivă formală și stilistică, modul în care regizorul Radu Muntean încearcă să transpună spectatorii în acea stare de confuzie  și să îi facă să empatizeze cu personajele, exemplificând diferitele elemente ale limbajului cinematografic folosite pentru a întări efectul dorit.

Filmul începe cu un cadru-secvență fix plat, foarte plat (aplatizat şi mai mult de folosirea atentă a focalei lungi), cu un A.B.I. în prim-plan staţionând oblic într-o intersecţie. În planul secund (adus cu forţa mai aproape, graţie aceluiaşi teleobiectiv), un tanc şi câțiva soldați. Doi tineri, unul îmbrăcat în uniformă iar celălalt având o haină de fâș pe el, coboară din blindată. Se destind, se joacă, fumează „castelate” și discută despre cât de frumos ard. De undeva, bucăţi de comunicare fără cap şi coadă – voci, pârâituri statice, trosnete. Brusc, se deschide de nicăieri focul. Soldații sunt seceraţi, maşina ciuruită. Moarte. Un soldat buimac se-apropie să vadă mai bine ce şi cum, după care se taie.

Genericul e scris cu caractere manuale strâmbe pe un fundal negru, ca lozincile pe ziduri, iar sunetul constă din fragmente difuzate prin 22-23 decembrie la radio și televiziune. Fragmentele sunt redate ca și cum cineva ar tot schimba posturile de la radio, între acestea auzindu-se sunete statice.

Suntem deja introduși într-o ușoară stare de confuzie. Acele sunete statice ne rămân în cap și încă nu înțelegem de ce s-a deschis focul asupra acelor soldați. Aplatizarea cadrului și aducerea mai aproape a planului secund transformă cadrul într-un tablou. Această scenă, izolată de întreg filmul, cred că reprezintă porțiunea inspirată din realitate, restul acțiunii fiind ficțiune. Spre deosebire de restul cadrelor din film, acesta este filmat cu un teleobiectiv, oferindu-i cadrului un aspect diferit.

Este noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989 iar noi urmărim un biet echipaj de A.B.I. din trupele Ministerului de Interne care patrulează străzile întunecate ale cartierelor mărginașe. Singura lor legătură cu restul unităților este stația radio, care funcţionează intermitent şi îngreunează comunicarea cu celelalte unităţi. Locotenentul Neagu, interpretat de Adi Carauleanu, un portret tipic de militar al epocii, încearcă să mențină controlul asupra soldaților aflați în subordinea sa. Este atât cumsecade cât şi sever. Sufletist, este pe cât de rigid pe-atât de nesigur pe sine. Prin jurul lui, fierb ostilităţile şi râcile meschine ale soldaților. Costi, interpretat de Paul Ipate, puştiul pilos şi cam pămpălău, cu o sinceră străfulgerare de conştiinţă, se hotărăşte „să lupte” şi, revoltat că ofiţerul său refuză să treacă „de partea revoluţiei”, fuge de sub comandă „să apere televiziunea”. Din acest punct, scenariul urmăreşte în paralel mica odisee a lui Costi şi drumul echipajului pornit să-l recupereze.

hartia-va-fi-albastra-195068l

Noi, ca spectatori, știm că toate aceste personaje înoată disperaţi în contra destinului, spre moarte. Alegerea unei structuri narative circulare, arătând finalul filmului într-o scenă pregeneric nu este decât un procedeu extrem de inspirat care plasează toată povestea sub semnul unui inevitabil fatum, sporindu-i astfel enorm percutanţa. Din moment ce știm deja sfârșitul, nu putem decât să dorim să aflăm de ce a avut loc. Astfel ajungem să fim mult mai atenți la ceea ce simt personajele și la dorințele lor. Urmărind un dialog natural și veridic pentru situațiile în care sunt plasate, fiecare replică adaugă puțin dimensiunii umane a fiecăruia dintre soldați, indiferent de grad. Inclusiv locotenentul Neagu, oricât de strict ar încerca să fie cu subordonații săi, îi protejează ca și pe proprii copii. Cu toții sunt mult mai mult decât simpli soldăței în uniformă. Toți au familie, prieteni, țeluri și dorințe. Creând astfel (Radu Muntean a și scris scenariul filmului, alături de Răzvan Rădulescu și Alexandru Baciu) aceste personaje, oferindu-le straturi multiple de umanitate nu face decât ca spectatorul, înspre finele filmului, să își dorească ca toate personajele să scape nevătămate chiar dacă știe deja ce se va întâmpla.

Stilul de filmare face ca participarea activă a spectatorului la acțiune să fie cât mai vie. Camera nu se apropie niciodată mai aproape de plan mediu și nu se folosec plonjeuri sau contra-plonjeuri, ea fiind mereu la același nivel cu personajele. Fie în bena plină de revoluționari sau în mașina blindată, camera urmărește îndeaproape acțiunea. Ea participă ca un personaj, fie că e vorba de scena micei revoluţii a lui Costi față de mama lui (atunci când îi spune că merge să apere televiziunea) sau de jenanta misiune de căutare a lui Costi la televiziune susținută de locotenentul Neagu (în care pe lângă faptul că nu îl găsește pe Costi își mai și pierde pistolul; pe lângă asta i se confundă numele cu „Bleagu”,trimitere către caracterul bleg). Aceasta urmărește acțiunea, tremură și ea „de frică”, se fixează pentru dialogurile lungi și se mișcă doar pentru a se reîncadra. În secvența de la vilă, aceasta se chiar mișcă concomitent cu Costi. Arătându-i lui Aurel, interpretat de Andi Vasluianu, cum să tragă, Costi se proptește de zid și trage câteva focuri. Camera se avântă să „țintească” și se retrage deodată cu personajul. În scena intrării în televiziune, camera îl urmează pe Neagu. Aceasta se rotește după acesta, se adăpostește de focurile de armă și îl așteaptă să vină pentru a intra o dată cu el în camera unde se află colonelul Argăseală, interpretat de Andrei Traian.

Compoziția cadrelor este mereu calculată. Cadrele sunt mereu echilibrate și nu se depărtează niciodată prea mult astfel încât să se piardă din detalii. Chiar și în cadrele fixe regizorul se folosește de mișcarea actorilor și a camerei pentru a oferi fiecărei noi încadrări balansul și echilibrul căutat.

Culoarea din interiorul A.B.I.-ului se extinde până în lumea din afară. Tudor Lucaciu reușește să desatureze culorile aproape complet și să dea peliculei un filtru gri-verzuri, conferind întregului film o tonalitate sumbră și rece, asemenea interiorului mașinii. O lume încă nesigură, în continuare umbrită de cei care pretind că vor binele țării.

Eclerajul folosit este artificial, toate cadrele fiind ori interioare iluminate de becuri incandescente ori exterioare pe timp de noapte iluminate de stâlpii stradali. Toate personajele există, roiesc și se luptă sub aceste lumini reci, izolate, oferind terorii suficiente umbre în care să se ascundă. Umbre care acoperă inclusiv fețele personajelor în mod constant.

Nici ideologic, nici intelectual, pentru montaj sunt folosite tăieri simple, care marchează doar schimbarea de locație sau al unghiului de filmare. Camera urmărește personajele după care se taie pentru următorul unghi. Secvențele alternează între ele, montajul urmărind în paralel firele narative. Filmul fiind alcătuit mai mult decât mai puțin din multiple cadre-secvență puse cap la cap, montajul este liniar și nu are nici o altă funcție decât cea de a derula narațiunea în mod cronologic.

Pentru a-i da stării de confuzie o notă mai pregnantă, Radu Muntean se folosește în mod special de sunet. Regizorul folosește efecte sonore, vocea actorilor și sunetele ambientale pentru a-l transpune pe spectator într-o stare de confuzie, de alertă, de supralicitare. Supralicitare exprimată prin vocea revoluționarului tipic şi cu glasul spart Crăciun, interpretat de Ion Sapdaru. Confuzia exprimată prin sunetele statice ale stației și alerta susținută de gloanțele parcă mereu prezente pe fundal nu fac decât să contureze o stare generală de haos. Străzile sunt pline de popor revoluționar care își exercită îndatoriile civice. Armele și scandările se aud de peste tot. Televizorul (des prezent fizic în câte-un colț al cadrului), reprezentând vocea poporului, este cvasi-omniprezent, turuind în fundalul fiecărei secvenţe, fie şi numai din staţia radio a autoblindatei. Sunetul, mereu diegetic, este evidențiatorul mereu prezent al revoluției. Pe lângă aceste fragmente adunate de prin diferite părți, sunetul cel mai frecvent auzit de-a lungul filmului este sunetul static al stației. Acest sunet devine un fel de leitmotiv al incapabilității oameniilor de a comunica unii cu ceilalți, în acele vremuri în care comunicarea era esențială, și al unei generații „bruiate” de emițătorii de informații. Emițători care doreau ca poporul să creadă că teroriștii atacau țara în acele momente.

Urmărind rând pe rând aceste elemente ale limbajului cinematografic folosite în film și modul în care sunt folosite doresc să spun în primul și primul rând că filmul denotă o evoluţie clară din partea autorului. Micile incertitudini structurale sau de compunere a unor secvenţe din filmul anterior („Furia”) au dispărut.

Pentru a concluziona această analiză nu pot decât să îmi bazez întreaga argumentație pe cei doi piloni esențiali, anume intenția autorului și rezultatul final, care susțin puntea modului în care regizorul și-a atins scopurile. Dorind să facă un film despre „..ce simt ele, ce emoţii au, prin ce trec ele…”[2] referindu-se la personaje, consider că Radu Muntean și-a atins cu succes scopurile. Nemizând pe „nebunia din timpul Revoluţiei care ţine mai mult de decor.”[3], regizorul se folosește majoritar de tehnici cinematografice pentru a-și contura obiectivul, acesta axându-se doar pe veridicitatea mizanscenei și nu pe grandoarea ei. În jurul acestor, restul dramaturgiei şi al regiei curge la fel de inexorabil.

Regizorul reușește să ofere o dimensiune mai profundă întâmplării reale care șochează spectatorul la începutul filmului prin oferirea de povești în spatele fiecăruia dintre acei soldați omorâți de colegii lor. Deși fictive, aceste personaje devin (grație dialogului natural scris de Răzvan Rădulescu) de-a lungul filmului tot mai „reale”, ajungând să aibă discuții cu care majoritatea spectatorilor de vârsta personajelor s-ar identifica ușor (de exemplu discuția despre țigările Kent adevărate sau nu). Urmărind pas cu pas drumul ce duce inevitabil spre moarte al personajelor ajungem să empatizăm cu acestea, făcând finalul gradual mai percutant.

Empatia este ajutată la fiecare pas de către demersurile cinematografice făcute pentru a instaura o constantă stare de nervozitate, frică, neliniște sau confuzie enumerate mai sus. De la filtrul gri-verzui la tonurile desaturate ale imaginii, de la împușcăturile auzite de peste tot la cadrele de urmărire printre rafalele armelor din televiziune, de la diferitele ordine date la televiziune la bruiajul constant al stației, toate aceste elemente nu fac decât să instaureze și să mențină de-a lungul filmului o stare de confuzie și haos în spectator, făcându-l pe acesta părtaș la revoluție.


 

[1]  Mihai, Fulger. Interviu cu Radu Muntean, „Noul val” în cinematografia românească, Grup Editorial ART, Bucureşti, 2006

[2]  Mihai, Fulger. Interviu cu Radu Muntean, „Noul val” în cinematografia românească, Grup Editorial ART, Bucureşti, 2006

[3]  Idem

Bogdan Dance