Tatăl nostru care ești în izmene…

One man show-ul „Sex, drugs, gods and rock ’n’ roll” (regizat de Tapasztó Ernő) demonstrează că blasfemia are, câteodată, un potențial comic în stare să zgâlțâie și cele mai țepene convingeri religioase. De altfel, ar fi și greu de ignorat faptul că recunoașterea cvasi-unanimă a existenței unei divinități tutelare nu o scutește câtuși de puțin pe aceasta de încorporarea în cele mai plastice sudalme sau de persiflarea sistematică, până la topirea în umor a atotputerniciei sale. Așadar, versiunea divină propusă de Harsányi Attila se înscrie în categoria dumenezeilor care servesc mai degrabă ca element constitutiv în înjurăturile „de mamă” decât în cea a stăpânilor universali. Actorul răstoarnă imaginea Tatălui din ceruri (așa cum apare ea în mentalul colectiv) cu fundul în sus, expunând-o privirilor publicului în tot ridicolul ei deconspirat, cu nimbul luminos înghițit de spoturi colorate.

O serie de monoloage decupate din texte de Eric Bogosian (mai exact, din volumul „Sex, drugs and rock ’n’ roll”) și de José Saramago (responsabil pentru particula „gods” a titlului) sunt în așa fel reunite și adaptate încât să provoace ciocnirea violentă dintre o lume plasată de imaginarul iudeo-creștin într-un „dincolo” abstract și o realitate familiară, pământească. Astfel, „Domnului” i se alătură și alte personaje – interpretate de același Harsányi Attila –, subordonate lui, sau răzvrătite.

sex_drugs_arad

Șeful suprem este, de fapt, patronul unei case de discuri, care contabilizează lacom vânzările hitului „Hallelujah”. Când înregistrează un nou record, se bate cu pumnul în piept. În permanență are aerul unui mascul alfa detracat, fustangiu, parvenit și hrăpăreț până la transfigurarea într-o caricatură jalnică. El este, ca s-o spunem drept, ipostazierea scenică a dumnezeului instituționalizat, care subsumează viața spirituală unui trai meschin și contabilicesc.

Personajul are, însă, și o latură mult mai complexă, evidențiată de apostatul Cain, a cărui scârbă metafizică decurge din mila selectivă a dumnezeului-parior și din faptul că soarta umanității se precipită, deseori, în haos și distrugere, spre amuzamentul dement al acestei ființe supreme, care-și folosește „căile încurcate” ca scuză universală.

Vedeta pe care divinitatea o exploatează pentru profitul ei financiar este un rocker țicnit, ce s-a lăsat de droguri, dar nu chiar de tot, acum pe cale să-și resusciteze celebritatea prin lansarea unui nou hit.

Succesiunea de personaje și de discursuri are, în orice caz, menirea de a pune una lângă alta imaginea deformată parodic a unui Creator abuziv și pe cea a Creației sale (omul – în sens restrâns), într-o variantă transfigurată de narcotice, bleagă și ridicolă. Se schițează, astfel, o micro-istorie a ratării globale.

În plus, există și câteva interludii de un haz extrem și de o teatralitate nevrotică. Remarcabil este, din acest punct de vedere, momentul în care un fel de Noe eșuat reface aproape dintr-o suflare circuitul căcatului în natură, copleșit fiind de potopul infinit al excrementelor. Apoi, cel în care, pe melodia lui Cohen, rockerul îmbracă microfonul într-un prezervativ și execută o felație în toată regula, episod ce corespunde apogeului dramatic al batjocurei la adresa a tot ce este sfânt, moral, cuviincios, indiscutabil, indispensabil și etern.

În aceeași notă, scena finală are un important rol conclusiv, reluând, sub altă formă, esența diatribei lui Cain, care funcționase pe post de introducere. Interpretul cântă „Hallelujah”, suprapunându-se comic cu vocea lui Cohen. Versurile, însă, complet schimbate, redau portretul unui dumnezeu feudal, care solicită dijmă pentru fiecare agoniseală a supușilor săi pământeni; această ipostază a lăcomiei funcționează complementar cu cea în care Șeful îmbogățit se bate cu pumnul în piept și repetă maniacal: „profit! profit! profit!”

Actorul Harsányi Attila are tot timpul o prezență electrizantă, seducătoare în brutalitatea ei, uneori solicitantă până la exasperarea spectatorului. Fără a se pierde vreo clipă în pleiada de personaje, interpretează fiecare rol cu o energie specifică și cu o exactitate aproape enervantă. Intuind caracterul delicat al subiectului tratat în spectacol, decide să îl abordeze fără nicio delicatețe, de parcă și-ar trage vitalitatea din însăși tabuistica religioasă și din deconstrucția aproape orgasmică a acesteia. Regăsim, în atitudinea lui, un sâmbure din plăcerea aceea infantilă de a călca în picioare valori unanim acceptate numai de dragul oripilării celorlalți, chiar dacă finalitatea montării nu poate fi redusă la atât.

Regia lui Tapasztó Ernő evită subtilitățile și contrastează cu aparentul minimalism scenografic. Deși decorul, în sine, se constituie doar din scaunul pe care stă actorul, deși există o oarecare austeritate vizuală, mai ales când figura lui Harsányi Attila se desprinde de pe un fundal negru, publicul este înghiontit în permanență, împiedicat să se relaxeze și prins într-un joc continuu al surprizelor spectaculare. Totul se supune, însă, unui calcul precis: momentele muzicale, decupajul spoturilor luminoase, până și dezlănțuirea finală a unei jucării drăcești.

Nu știu în ce măsură „Sex, drugs, gods and rock ’n’ roll” se dorește a fi o manifestare a ateismului militant sau o erezie spectaculoasă. Evident, când îmbraci o zeitate în izmene, îi cam încalci dreptul la nemurire și îi cam negi supremația. Totuși, mă îndoiesc că e cazul să radicalizăm un asemenea demers. De fapt, acest one-man show funcționează ca o răzbunare nevinovată împotriva unei divinități pe care noi înșine am încărcat-o cu atâtea responsabilități lumești încât, nefăcându-le față, a devenit în mod obligatoriu nedreaptă. Tocmai de aceea râsul creștinului, când nu se poticnește în prea multe scrupule, răsună mai puternic decât al ateului, având în plus și o bizară rezonanță cathartică.


Regia: Tapasztó Ernő; Adaptarea: Tapasztó Ernő-Harsányi Attila-Fekete Réka; Decorul şi costumele: Tapasztó Ernő, Harsányi Attila; Muzica originală: Borsos Pál-Éder Enikő; Light design: Ioan Horga, Cornel Dume