Temps d’Images 2015. Concluzii (I)

 

Temps D’Images e un festival de teatru, dans, video și performance care are loc în Cluj în fiecare an, de opt ani încoace. M-am implicat, mai mult sau mai puțin, în ultimele trei ediții. Fiecare propunea o temă actuală din punctul de vedere al mișcărilor sociale sau artistice ale vremii respective. De exemplu, acum doi ani, când lumea ieșea în stradă pentru Roșia Montana, Temps D’Images alegea tema solidarității, iar majoritatea dezbaterilor sau spectacolelor puneau probleme care dureau cel mai tare în acele momente, trăgând semnale de alarmă în moduri mai mult sau mai puțin directe. Anul acesta, prin ideea de „corp comun”, festivalul a scos în evidență procesul de creație al unor spectacole în care nu mai există un așa-zis regizor sau un autor absolut al operei. „Autorul” este înlocuit cu o echipă ai cărei membri contribuie în mod egal la construcția piesei și a spectacolului. Acest demers se poate observa din ce în ce mai des, în special în rândul teatrelor independente de pretutindeni. Voi comenta printr-o prismă subiectivă spectacolele pe care am reușit să le vizionez, simțindu-mă obligată să menționez că este pentru prima oară când mă avânt pe meleagurile teatrului. Îmi asum, așadar, orice fel de impertinență în ceea ce privește spiritul meu critic raportat la această zonă atât de încărcată din punct de vedere istoric, dar totodată tânără și pregătită pentru a fi pătrunsă în miezul ei fraged.

Cu sau pentru copii (?)

Primul spectacol la care am mers se numește Untitled (se anunță inutilitatea sau imposibilitatea alegerii unui titlu care să denote o anume temă sau un subiect) al artistului Ciprian Mureșan. Cu ajutorul descrierii din program înțeleg că este vorba despre un workshop la care au participat copii mici, coordonați de păpușarii Lucian Rad și Enikő Takács. Intru în sală și observ că scena este compusă doar dintr-o masă mare, gri, iar cei doi păpușari apar pe scenă îmbrăcați în costume lungi, tot gri, purtând pe cap niște capete dintr-un fel de pluș, cu gurile larg deschise. Masa ajunge să capete diverse roluri, dar este folosită în mare ca paravan pentru păpușari. Cei doi joacă diverse roluri ajutați de câteva păpuși colorate, păstrând, după cum aflu tot din surse exterioare, textul nemodificat al copiilor participanți la atelier. Interpretarea seacă și folosirea colajului din frânturi de povești ale copiilor oferă spectacolului o atmosferă destul de sinistră (asumată, desigur), dar care îmi ridică un semn de întrebare în ceea ce privește utilitatea și, de fapt, mesajul acestui experiment. Mai mult decât atât, dacă nu mi-ar fi fost furnizate toate acele detalii în legătură cu procesul de creație, mă întreb dacă aș fi „gustat” măcar un sfert din ceea ce mi-a fost dat să urmăresc.

Ghinga, regizat de Valentina Gabor, Leta Popescu și Andrada Lazăr are la bază textul poetului douămiist, Dan Coman, O întâlnire cu cititorii. Fiind structurat în trei părți, spectacolul prezintă aventura lui Dan Coman în drum spre satul Ilva Mică și experiența halucinantă la care este supus de către cei ce-l așteaptă cu sufletul la gură: doamna primar, directoarea școlii, preotul satului, o învățătoare și, nu în ultimul rând, o întreagă clasă de copii mici. Contrastul dintre specificul poeziilor lui Dan Coman și episodul de-a dreptul ilar în care copiii îi recită acestuia versuri din propria-i operă, duce la un grotesc fascinant pentru privitori. De asemenea, tensiunea se accentuează gradual în timpul vizitei acestuia în sat, iar scăparea întârzie, „soluționându-se” cu violarea lui de către înfocata și obsedata directoare a școlii care, de altfel, îl  idolatrizează sincer pe poet. Textul și interpretarea actorilor din Ghinga sunt pline de un soi de umor negru ce reiese, în special, din alăturarea acestor personaje contrastante, dar mai ales din absurdul situației incontrolabile în care este pus poetul.

Despre gay sau căutări ale identității      

Teme precum homosexualitatea, homofobia sau transsexualitatea nu încetează să constituie surse de inspirație pentru o mare parte din artiștii contemporani. Tocmai când te aștepți ca societatea să fi căzut deja la pace cu aceste minorități, afli că, de fapt, discriminarea și, mai mult decât atât, agresivitatea și fobia față de comunitățile gay devin din ce în ce mai periculoase și mai pregnante. De multe ori ajung la concluzia că spectacolele care tratează aceste subiecte sunt dintre cele mai fragile. În unele cazuri avem de-a face cu artiști care, la rândul lor, fac parte din astfel de comunități și care își exprimă prin intermediul spectacolelor revolta față de nedreptățile care se petrec în jurul lor, în mediul cel mai apropiat. Bineînțeles, nu este acesta cazul întotdeauna.

O alegere foarte bună a fost făcută de artistul francez Yann Verburgh. Spectacolul-lectură al acestuia, Căpcăuni, are la bază texte ce prezintă cazuri în care homofobia și discriminarea au repercursiuni tragice în ceea ce privește destinul celor din comunitățile gay. Dialogurile sau narațiunile au fost păstrate sub forme cât mai fidele realității din care au fost extrase. Oameni de orice vârste (dar în special adolescenți) și din toate colțurile lumii ajung să fie abuzați și agresați de către colegi, cunoscuți, străini sau de către propriile familii, din cauza orientărilor lor sexuale. Spectacolul-lectură presupune citirea de către actori, în fața publicului, a textelor și a dialogurilor scrise. Intrarea acestora în roluri este, mai mult sau mai puțin puternică, în funcție de intensitatea situațiilor prezentate. La spectacol a participat clasa lui Filip Odangiu și Ferenc Sinkó, actorie, anul III de la Facultatea de Teatru și Televiziune. Studenții au interpretat, pe rând, diverse roluri, intrând în pielea personajelor care au stat la baza cercetării. În afara faptului că majoritatea situațiilor prezentate au fost de-a dreptul tulburătoare, aș menționa doar că, uneori, aș fi simțit nevoia de câteva pauze între micile scenete. Citirea pe „repede-înainte” a textelor lasă prea puțin loc pentru digerarea sentimentelor pe care le transmit situațiile. Cu toate acestea, intensitatea și impactul pe moment își au plusurile lor.

Din cadrul aceleiași teme, tot pornind de la un caz real, spectacolul Ea e băiat bun al regizorului Eugen Jebeleanu adoptă o cu totul altă stilistică. Documentarul Rodica e băiat bun de Gheorghe Dinu și de Marian Ilea, de la care pornește textul spectacolului, urmărește viața lui Vasile Ghiman, un băiat de la țară care s-a considerat întotdeauna femeie, dându-și numele Rodica. Spectacolul surprinde și câteva fragmente din documentar din care se poate observa atitudinea uimitoare a țăranilor, a celor care o cunosc pe Rodica și care îi înțeleg și îi repsectă alegerile în ceea ce privește identitatea sa sexuală. Florin Caracala interpretează rolul Rodicăi în spectacolul lui Jebeleanu, conducând oarecum personajul prin traseul schimbării identității sexuale. În ciuda temei și a subiectului extrem de ofertante, am simțit că spectacolului îi lipsește un fir narativ care să facă spectatorul să empatizeze cu acest caz. Nu spun că am avut neapărat nevoie de o „poveste” structurată în trei acte bine definite, însă ieșirea din personaj a actorului pentru a explica procesul prin care au trecut regizorul și alții pentru a realiza acest spectacol mi s-a părut un artificiu nelalocul lui. De asemenea, în cele aproximativ 10-15 minute în care acesta povestește Mica Sirenă (desigur, pentru a face o trimitere la tema identității subliniind că problema aceasta apare sub mai multe forme, chiar și în cele mai „inocente” povești), actorul lasă să-i curgă în mod aparent incontrolabil, salivă din gură.

Nu știu ce se întâmplă pe plan mai larg cu spectacolele care abordează astfel de teme, însă majoritatea pe care am avut ocazia să le urmăresc emanau un puternic sentiment de auto-discriminare și de auto-victimizare. Nu cred că asta s-a întâmplat și în cazul acestui spectacol, însă am fost martor a unei explicități din punct de vedere estetic: scrisul cu ruj pe tot pieptul, lovitul în sacul de box fiind încălțat în pantofi cu toc înalt, penele care zburau prin sală, cofragul cu ouă călcat în picioare, melodia Mother a celor de la Pink Floyd – toate acestea m-au obligat să înțeleg situația Rodicăi și nimic din ce am văzut nu m-a pus cu adevărat pe gânduri, nu m-a lăsat să-mi pun niște probleme. Nu am o soluție pentru spectacolele care abordează teme de acest gen, dar cu siguranță aș vrea să mi se transmită mai multe fără a mi se arăta în mod explicit ce trebuie să înțeleg. De asemenea, cred că spectacolul suferă destul de mult și din cauza acestui „colaj” de teatru/performance/video – o sumedenie de direcții potrivite explorate, însă, destul de superficial.

Ca să nu mă îndepărtez de fenomenele care atrag atenția cel mai rapid, performance-ul Andreei David, Nud de femeie brunetă, nu oferă prea mult spațiu de dezbatere. Din nou, suntem introduși într-un performance ce nu reușește să servească nimic dacă nu citim înainte descrierea din program. Ideea e următoarea: artista apare pe scenă îmbrăcată și le propune spectatorilor să închidă ochii până la auzul unei melodii. Apoi, aceasta apare goală pe scenă. Se mișcă în mod repetitiv pe vreo trei melodii (minimal, clasică, rock), având pe tot parcursul performance-ului fața acoperită de păr și schimbându-și poziția de la o melodie la alta. Să apari pe scenă complet dezbrăcat o să prindă întotdeauna la public, mai ales dacă anunți asta din titlu. Dacă adaugi o descriere artistico-filosofică show-ului, vei atrage chiar și câte un ochi critic mai curios. Dacă nu te ții de ceea ce propui în descriere sunt mari șanse să-i dezamăgești pe majoritatea spectatorilor. Aparițiile nud nu mi se mai par demult o miză. Desigur, este de apreciat că trupul feminin nu mai e neapărat asociat cu sexualitatea, cu frumusețea, cu un obiect al plăcerii și că el poate fi tratat și cu răceală sau cu o atitudine neutră. Ar fi de preferat să existe, totuși, un mesaj descifrabil în spatele acestor forme, care să apară și pe scenă, nu doar pe pliantul festivalului.