Temps d’Images 2015. Concluzii (II)

Realități

Cel mai bun spectacol pe care l-am urmărit în cadrul festivalului, Voi n-ați văzut nimic! al lui David Schwartz pornește de la o întâmplare din 2014. Parcagiul Daniel-Gabriel Dumitrache a fost ucis în interiorul unei secții de poliție din București. Actorul Alex Fifea interpretează, pe rând, mai multe personaje care au fost implicate în acest caz: diverși polițiști care au fost mai mult sau mai puțin implicați în evenimentele acelei zile, vărul sau mama victimei. Aceștia se confesează în fața unui judecător care își face auzită vocea doar atunci când sunt puse la îndoială confesiunile polițiștilor (vocea acestuia este interpretată de Cătălin Rulea care e și compozitorul coloanei sonore). „Poliția bate” este, de fapt, mesajul transmis cât mai simplu prin acest spectacol care reușește, prin tranzițiile pe care le face Fifea între personaje, să emoționeze și să revolte totodată publicul. Între roluri, Fifea iese din orice personaj și pentru câteva secunde recită pe ritmurile lui Rulea versuri prin care descrie, de data aceasta fără nicio perdea, atitudinea și faptele polițiștilor evidențiind inumanitatea acestora când vine vorba de exercitarea puterii asupra cetățenilor mai puțin „dezirabili”. Singurul reproș pe care l-aș aduce unor spectacole de acest fel se leagă de veșnica problemă a moralei de la final. De cele mai multe ori, atunci când avem de-a face cu spectacole care abordează cazuri sociale (de oricare gen ar fi acestea), artistul sau artiștii simt nevoia să explice la sfârșit care este problema, în caz că publicul nu s-a prins din cele câteva zeci de minute de spectacol. Desigur, este de luat în vedere și implicarea personală a artiștilor în asemenea cazuri, însă cred că acest aspect trebuie manipulat cu mai multă grijă, fiindcă el tinde să cadă destul de ușor într-o extremă sau alta.

Probabil cel mai tulburător și deranjant spectacol din Temps Dimages a fost Cunthate (Ură) al lui Nico Vaccari. După cum anunță și titlul, avem de-a face cu explorarea unui soi de ură față de sexul feminin, o ură pornită în mare din partea bărbaților și a puterii acestora față de „sexul slab” care devine, în unele conjuncturi, cel mai manipulabil. Sunt prezentate trei situații la care participă câte trei personaje. Primele minute prezintă metode de tortură asupra bărbaților. Acest episod se pierde însă, din cauza duratei sale foarte scurte și a intensității scăzute în comparație cu tot ceea ce urmează. În cea mai lungă parte a spectacolului este transpus în scenă un întreg filmuleț porno al cărui „scenariu” preluat din realitate este păstrat cu fidelitate de către artiști. Actrița Florina Gleznea interpretează în mod impecabil și de-a dreptul grotesc rolul bărbatului exploatator de actrițe porno aflate la începutul carierei. Mimând o emisiune de tip talk-show în care râsetele și aplauzele publicului sunt constant prezente, bărbatul o umilește pe tânăra actriță (interpretată de Katia Pascariu), abuzând-o verbal până la extrem și supunând-o la acte sexuale executate în moduri agresive. Insipidele izbucniri ale actriței porno în devenire care încearcă să atragă atenția în mod „ironic” asupra situației în care se află (ea doar vrea să reușească să-și plătească facturile și să aibă un venit) sunt retezate de către producător, acesta folosindu-se de orice prilej pentru a o batjocori în continuare. Avem parte și de un „behind the scenes”: momentul în care actrița iese de pe platou, iar actorul-agresor încearcă s-o convingă că tot ce se întâmplă în fața camerelor o să le aducă foarte mulți bani. Ultima parte, în care Katia Pascariu interpretează de această dată rolul masculin și Oana Pușcatu rolul feminin, prezintă situația unui tânăr cuplu (ea are 14 ani, iar el 18). Pentru a-l surprinde cu ocazia zilei lui de naștere, ea îi face un lap-dance pe melodia Im a Slave 4 U a lui Britney Spears. Interpretând acest gest ca pe o invitație la sex (cei doi nemaifăcând-o până atunci), băiatul încearcă în mod insistent să o seducă pe fată, însă aceasta se opune. La final, cei doi urmăresc un film porno (propus de băiat, evident), în timpul căruia acesta începe să se masturbeze de față cu fata rămasă perplexă. Mai mult decât problema puterii sexuale inerentă relației dintre un băiat major și o fată minoră, cred că în acest caz iese la iveală lipsa de comunicare într-un cuplu nepotrivit, care duce la neînțelegeri profunde în cazul amândurora.

Pe scurt, Cunthate prezintă o desfășurare în stare brută a unor episoade dure ce au ca miză aducerea la cunoștință a tehnicilor de maltratare a femeilor în diverse conjuncturi neprielnice acestora. Spectacolul nu-și propune să blameze sau să țină morală și nici nu propune vreo soluție pentru aceste fenomene. Pe de-o parte, lăsarea spectatorului să digere și să tragă singur concluziile este laudabilă. Pe de altă parte, îmi este greu să empatizez cu niște cazuri în care, practic, femeia se bagă singură într-o situație din care, oricum ar lua-o, n-are cum să iasă curată. De asemenea, nu cred că este de ajuns să prezinți niște evenimente „exact așa cum au fost”, mizând doar pe veridicitatea informației pentru a șoca.

Parental CTRL regizat de Sinkó Ferenc îndulcește într-o oarecare măsură atmosfera festivalului, abordând o temă mai puțin explorată pe scena artelor performative. Cele trei actrițe (kata bodoki-halmen, Kinga Ötvös și Krisztina Sipos) sunt „copiii” neînțeleși de părinți, adolescentele care se revoltă în tăcere împotriva ideologiilor impuse de cei mai mari și care, în același timp, nici nu caută o cale de mijloc sau o soluție pentru tensiunile specifice cuplului părinte-copil. Imaginea părinților este ironizată în mod amuzant, inocent, de către aceleași actrițe care adoptă și vocile părinților, pline de așteptări, confuze în legătură cu mentalitatea sau cu comportamentul fiicelor. Sunt aduse în prim plan probleme precum legătura strânsă cu tehnologia care participă în mod real și activ la ruptura dintre relațiile umane sau discrepanța uriașă dintre mentalitățile generațiilor. Fiind plasat sub umbrela performce-concert, spectacolul este împânzit de momente de tip artificiu (muzică, lumini, înregistrări video și așa mai departe). Desfășurându-se în limba maghiară, cred că experiența este înțeleasă mult mai bine de un vorbitor fluent al limbii, întrucât o bună parte din spectacol mizează pe înțelegerea unor subtilități ale tonului. De asemena, textul stă de partea adolescentelor de la început până la sfârșit, tema fiind abordată într-un mod destul de unilateral.

În sfârșit, ultimul spectacol pe care l-am urmărit, Pentru că meriți, al regizorului Bogdan Georgescu, dezbate o temă la fel de rar abordată, și anume cea a avortului. Femeia însărcinată (jucată de actorul Andrei Ioniță) se află într-un cabinet de consiliere pentru femeile care vor să avorteze. Aici, două angajate care trebuie să se ocupe de cazul femeii, aplică oarecum metoda polițistului rău și a polițistului bun, una dintre ele bombardând-o cu idei extreme în ceea ce privește „dreptul” ei de a avea un copil (numit chiar o proprietate) și independența ei, ca femeie, într-o societate în care nu are nevoie de avizul nimănui pentru a lua o decizie sau alta. Pe de altă parte, într-o notă aparent rațională, cealaltă angajată încearcă să pună în balanță situația femeii însărcinate mult prea devreme, ambele evidențiind însă că un copil reprezintă cea mai mare bucurie și împlinire pentru orice femeie. Discursurile femeilor sunt ironizate prin limbaj, prin noțiunile pe care le folosesc, alăturate uneori în moduri paradoxale, iar datele științifice de care dispun și care ar trebui să-i ofere femeii însărcinate o viziune asupra unei eventuale viitoare sarcini sunt vagi și incoerente. Se accentuează astfel manipularea deciziilor femeilor în legătură cu propriul lor corp și, astfel, cu propriul lor viitor.

Nu pot spune că ediția aceasta nu m-a lăsat cu niște semne de întrebare sau cu niște probleme pe care să încerc să le înțeleg ori să mi se explic. Nu pot spune că spectacolele n-au condus spre dezbateri (atât în ceea ce privește calitatea lor, cât și cu privire la subiectele abordate). Având în vedere că în anii trecuți n-am vizionat nici măcar jumătate din câte spectacole am văzut acum, n-aș putea nici să îmi exprim părerea în legătură cu ediția aceasta, comparându-le. Uneori mă așteptam la mai multe, alteori nu mă așteptam la nimic și am primit ceva, ceea ce e bine. Au fost și scăpări în organizarea programului pe care n-am de gând să le mai menționez. Sunt conștientă că orice organizator al unui festival care se respectă, va avea puterea să corecteze aceste mici probleme pe viitor. Important e că niciun spectacol nu m-a făcut să nu mai vreau să merg la următorul (fenomen, de altfel, destul de răspândit în lumea festivalurilor). Cred că marea mea așteptare rămâne, totuși, aceea a mesajelor transmise mai puțin explicativ, mai subtil și cu efect mai „de durată”.