Thomas Ciulei: „Nu-s băiat deştept să mă descurc în alt fel. Sunt regizor”

Un interviu redactat de Rareş-George Nae

Într-o țară în care industria de film se luptă să recupereze avansul cinematografiilor naționale deja consacrate din vestul Europei, instituţii precum CNC şi TVR ajung să devină adevărate obstacole în procesul de producţie al filmelor româneşti. Thomas Ciulei – prezent la Comedy Cluj cu 2+2 – explică de ce a ales să interzică proiecţia filmelor sale în România şi discută despre neregulile pe care le-a întâmpinat în procesul de creaţie al acestui cel mai recent proiect al său.

Ciulei

Thomas Ciulei

 

Rareş-George Nae: Cum a fost procesul de producție? Cum a fost cu finanțarea?

Thomas Ciulei: Noi am avut o primă finanțare a scenariului de la Ministerul Culturii din Germania. Cred că l-am scris în vreo trei ani. După care a venit partea de finanțare a filmului în sine, ca parte de producție: CNC, HBO, SRTV. Firma mea a contribuit foarte mult, iar eu ca persoană fizică până în ziua de astăzi nu am luat niciun ban nici pentru scenariu, nici pentru producție, nici pentru regie, nici pentru muzică și nici pentru montaj. În decursul timpului, au fost aceste probleme cu Televiziunea Română, care e în faliment de foarte mulți ani și care nu plătește contractele la timp, ceea ce a făcut și cu alți producători de film. Din acest motiv, am întârziat puțin cu producția, fiindcă 30 de mii de euro e o gaură foarte mare pentru un film în România, care nu are 15, ci jumătate de milion buget. Aşa, evident că lucrurile au durat mai mult şi problema mea, acum, precum şi a altor producători aflaţi în aceeaşi situatie, este că am fost daţi în judecată, tăindu-ni-se ultima tranşă din partea CNC-ului. Adică, ne-au făcut o problemă şi mai mare spunând că nu e problema Centrului Naţional al Cinematografiei dacă Televiziunea Română nu-şi onorează la timp obligaţiile. Noi susţinem că ar trebui să intereseze CNC-ul, cu atât mai mult că obligativitatea de finanţare a Televiziunii Române este cuprinsă în legea cinematografiei. Deci, dacă un producator nu îşi termină filmul din cauza găurii de finanţare pricinuite de neplata Televiziunii, cred că nu ar trebui să fie penalizat pentru această întârziere, ci să se aplice circumstanţe atenuante, cum s-ar face în orice ţară civilizată. Nu e normal ca statul să întârzie plăţile şi tot statul să te dea în judecată. Pentru că n-ai cum să termini, unde statul trebuia sa finanţeze. E ridicol.

Ai încercat să te asociezi cu alţi regizori sau producători păgubiţi în acelaşi mod?

Suntem într-un fel de contact. Noi am avut fiecare câte un proces individual. Ne-am asociat în situaţia în care schimbăm informaţii despre ce se întâmplă, dar oricum nu este o soluţie să dăm noi acum în judecată Televiziunea Română, pentru că, chiar dacă am câştiga, banii ar intra peste trei ani. Televiziunea publică e într-un semi-faliment de ani de zile, deci pe cine ajută chestia asta? Pe nimeni.

Având în vedere subiectul din 2 + 2, în ce măsură consideri că mai este de actualitate în România un film contra unui sistem politic totalitar?

Filmul meu nu militează împotriva sistemului de dinainte de ’89, ceauşist, ci doar încearcă să înţeleaga şi să transporte nişte lucruri care s-au întâmplat în acea vreme. Cum s-au întâmplat, de ce unii oameni au făcut un lucru şi alţii au făcut altceva. Ca atare, nu e un film împotriva sistemului. Vrea doar să înţeleagă mai bine sistemul, prin ce am trecut, şi, evident, ce repercursiuni ar putea avea în prezent, ce tentacule vechi încă mai există. Sigur că şi dramele astea despre prezent, fie Moartea domnului Lăzărescu sau După dealuri, sunt cu siguranţă critice într-un fel la adresa sistemului, la adresa lucrurilor ce se pot întâmpla acum.

Este acest film, având în vedere problemele cu CNC-ul şi Televiziunea Română, o retrospectivă a conflictului, poate fi înţeles ca atare?

Filmul are subiectul lui şi tratează anumite lucruri. În film, nu apar CNC-ul şi Televiziunea Română. Acestea sunt nişte lucruri care s-au întâmplat în decursul producţiei şi e normal că trebuie să vorbesc despre ele, pentru că au fost printre dificultăţile cele mai mari. O asemenea situaţie ar trebui să îi intereseze pe toţi producătorii, fiindcă mâine semnează cineva un contract, să primească finanţare de la televiziunea publică, care apoi nu-şi plăteşte obligaţiile. Atunci, tu eşti dat în judecată şi dus în faliment. Pentru că, acest lucru pentru o firmă mica ca a mea – care face un film la doi ani –, distruge atât firma cât şi filmul, care nu mai poate fi lansat, arătat… Deci, e ceva care ar trebui să ii intereseze pe toţi producătorii, de fapt, pentru că toţi ar putea cădea în această capcană.

De ce ai ales să faci o comedie? Este o încercare de a intra într-un soi de conflict-întrecere cu Noul Cinema Românesc?

Nu, cred că e bine să fie şi altfel de filme decât cele din Noul Val. Mi se pare dovadă de normalitate, fiindcă se fac şi filme de animaţie, care nu sunt tipice pentru noul val. Frumos, în cinematografie, este că pot coabita foarte multe genuri. Dacă autorii cred că trebuie să facă un anume fel de film pentru a avea succes, genul acela începe să-şi piardă din putere, fiindcă devine incestuos.

De ce ai ales să faci un film de ficţiune după o carieră de documentarist?

Eu mereu am alunecat înspre documentare, în sensul că mereu m-am trezit în faţa unor situaţii care trebuiau documentate imediat pentru a nu se pierde. Într-un fel, îmi place să mă gândesc că şi filmul acesta e documentar, în sensul că aspectele care apar, precum şi unele teme, sunt bazate pe nişte lucruri reale din trecut. Sigur, eu nu le documentez cum le-ar documenta un documentarist; eu vorbesc despre nişte realităţi pe care le ficţionalizez. Îmi place să mă gândesc că filmul are şi o tentă documentară. Ştiu că e exagerată gândirea asta.

Ce îţi place mai mult din cariera ta, momentele când ai fost regizor de documentar sau experienţa de la ficţiunea 2+2?

Cred că mereu mi-a plăcut să nu stau locului. Am trecut, de exemplu, de la fotografie, pe care am studiat-o la New York, la film, fac acum o trecere de la documentar la ficţiune, dar asta nu înseamnă că nu o să mai fac documentare. Vreau să fac documentare în continuare. Pe vremuri am făcut foarte multă muzică şi acum am compus pentru acest film. Îmi place să progresez în felul ăsta, să mai încerc să-mi lărgesc orizonturile şi să nu merg la nesfârşit pe un lucru dovedit funcţional. Nu ştiu dacă iese ecuaţia cu filmul ăsta, dar sper să mai am energia să încerc lucruri noi şi la următoarele proiecte.

De ce ai proiectat filmul la Comedy, în acest an, după ce spuneai că nu îţi vei mai proiecta filmele în România, nici pe ale tale, nici pe ale tatălui tau?

Interdicţia începe de luni (19 octombrie 2015). Eu am ştiut de această proiecţie, m-am bucurat foarte mult că pot să vin să-mi prezint filmul aici, şi sâmbătă seara, şi într-un cinematograf mare, şi cu o publicitate corespunzătoare. Nu am renunţat la interdicţie, ea va începe. Însă nu am vrut să dau peste cap planurile acestui film şi programarea festivalului.

Având în vedere că nu vei mai proiecta în România, o să încerci să faci filme în străinătate?     

E foarte dificil să interzici proiecţia propriei munci. E un lucru îngrozitor, doar să ne gândim cum era pe vremuri când făceai un film, era interzis şi tu erai lăsat fără operă, practic. Sau când scriai o carte şi era interzisă. Acum avem situaţia în care nu statul interzice un film, ci autorul, pentru a atrage atenţia asupra nedreptăţii care se întâmplă. E un lucru foarte rău, nu ştiu cum o să mă simt peste un an, dacă o să tot primesc propuneri să arăt un film la un festival, să fac o retrospectivă sau să fac un workshop. E un lucru foarte deprimant. Nu văd însă altă situaţie de a combate lucrurile. Nu-s băiat deştept să mă descurc în alt fel. Sunt regizor.

User Rating: 4.2 (5 votes)
Sending