Toni Erdmann – Evadare din realism

“Cum ne putem pierde impulsul de a râde sau de a spune ceva amuzant? Și cum ni-l putem redobândi? Regizoarea Maren Ade (Everyone Else -2011)  încearcă să ne răspundă la aceste întrebări în “Toni Erdmann.”

Avem un tată bătrân și o fiică afaceristă. Tatăl  își pune proteza de dinți falși în glumă. Fiica adultă e jenată. Tatăl și-i dă jos, jenat. Amândoi au nevoie și în același timp nu pot scăpa de această interacțiune când sunt împreună. Amândoi sunt guvernați de inhibiții și de încordare, apoi evoluează prin absurd și asumarea de riscuri, în paralel cu filmul în sine. Iar sala, cum foarte rar am văzut întâmplându-se la un film de festival, râde în hohote.

De ce? Până la acel moment știm ca spectatori că amândouă personajele suferă de o anumită depresie. Winfried Conradi, tatăl, profesor de muzică divorțat, înainte să fie Toni Erdmann, duce o viață monotonă într-un orășel din Germania. Prin  glume/ farse bizare și prin asistența câinelui său își echilibrează latura melancolică și vidul existențial. Oamenii sunt ori incomodați ori perplexați de umorul său. Când îi moare câinele, se decide să-și viziteze fiica, Ines, expată la o multinațională petrolieră din București.

Ines lucrează într-un mediu al cărui lux nu distrage de la sexismul instituțional și superficialitatea deprimantă a relațiilor interumane. Mai mult decât atât, slujba ei este în outsourcing, și prin urmare, implică gestionarea concedierilor în masă a românilor din clasa mijlocie și de jos. Clasă care poate fi văzută chiar prin ferestrele înalte ale apartamentului în care femeia locuiește.  Aici declarația lui Maren Ade vine să explice și mai mult această dimensiune a filmului: „Cu Toni Erdmann adresez întrebări despre capitalism, despre cine e reponsabil, despre când au devenit lucrurile atât de complicate şi de complicat de atribuit ca responsabilitate şi care este propria noastră responsabilitate.” Vinovăția e acolo dar Ines a înaintat prea mult ca să mai iasă din această poziție.  Ines e o unealtă umană de exploatare folosită de corporații, și a ajuns acolo muncind din greu.

toni-erdmann

Trăind cu aceste poveri, gândindu-se poate la trecut și la ce momente în timp a adus-o aici, lui Ines îi e greu să râdă. Și mai e singurătatea, fiindcă înainte de intervenția tatălui, Ines nu are nicio relație reală în viața ei. Și apoi e frica de “a te face de râs”, un reflex condiționat după atâta timp de muncă în slujba unui capitalism patriarhal. Iar cum poți folosi umorul ca un mecanism de apărare când îți e mereu frică să spui sau să faci ceva greșit cu privire la etichetă? Și cum poți ieși din acest sistem atât de dăunător pentru membri exploatați pe multiple clase sociale? Te-au mințit de atât de mult timp încât conștiința falsă, esența a ceea ce ai devenit, te împiedică de la orice cale de scăpare?

Aici revine  Winfried Conradi, mai apoi Toni Erdmann. Acestuia nu îi mai pasă. Sau cel puțin, nu îi mai pasă de nimic în afară de ea. Nu mai are nimic de pierdut în afară de pe  fiica sa Ines, pe care o vede nefericită, o înțelege și suferă pentru ea. El însuși folosește umorul absurd pentru a ieși din propriile sale condiționări psihice, inhibiții și angoase. Winfried e conștient de incomoditate, și și-o asumă din simplul fapt că are mult mai multă experiență în acest domeniu decât fiica sa împlinită în carieră.

Sunt momente în primele părți ale filmului în care tatăl și fiica stau fără să vorbească, el privind-o pe ea, iar ea privind în gol, în timp ce noi auzim sunetele diegetice ale trecătorile ce vorbesc în limbile variate ale globalizării. Sunt apoi momentele în care tatăl începe să-și facă aparația sub forma lui Toni Erdmann, de obicei în fundalul sau în mijlocul unor întâlniri stresante, dezamăgitoare la care fiica e supusă. Nu știm cum ajunge el la momentul potrivit, în locul potrivit. Astfel se pavează drumul spre acea “evadare din realism” despre care Maren Ade ne vorbește într-un interviu pentru  Adevărul. Trei mari momente de eliberare prin absurd și risc bine gândit. Vă voi divulga un mic amănunt despre unul din ele. La un anumit punct Ines este acompaniată de tatăl ei la pian pentru a cânta o melodie de Whitney Houston pe care amândoi se vede că o cunosc foarte bine. Versurile ce rămân în minte sunt : “I decided long ago, never to walk in anyone’s shadows / If I fail, if I succeed / At least I’ll live as I believe” Și astfel îi înțelegem pe amândoi.

Dacă scopul regizoarei Maren Ade e să ne ilustreze “efectul pe care aceste lumi globalizate îl au asupra relaţiilor din viaţa privată”,  putem intui  o modestă, dar potentă și sinceră cale de scăpare, anume acceptarea incomodității. Iar, prin structură, filmul practică ceea ce predică. Libera exprimare a personalității cu riscul de stinghereală poate ameliora loviturile încasate zilnic de spiritul uman în societatea contemporană.

Andrei Popa


Interviu cu Maren Ade http://adevarul.ro/cultura/arte/interviu-maren-ade-regizoare-regiade-film-e-munca-foartepotrivita-femeie-video-1_581378585ab6550cb8ff5a79/index.html