Totul este de vânzare (?)

Habar n-am în ce măsură Gianina Cărbunariu își propune, cu spectacolul De vânzare, să dojenească artisticește corporațiile ce își desfășoară în pace, aproape nestingherite, activitățile ilegitime pe (aparent) veșnic exploatabilul pământ românesc. Finalitatea aceasta ar fi, după mine, un pic cam meschină pentru o producție la care cei din categoria opresorilor nu și-ar lua niciodată bilete. E greu de zis și dacă For Sale reprezintă, printre altele, o acțiune de conștientizare ceva mai complexă decât tradiționala luptă cu morile de vânt a societății civile (care, deși mereu pălmuită cu diverse cuvântări persiflante, a mai reușit să urnească, în ultima vreme, câte o cărămidă din vastul monument al disprețului politic); în definitiv, mai toți spectatorii sunt persoane măcar parțial avizate și, cum se întâmplă de multe ori în cazul teatrului social, deja interesate de subiect.

devanzare1

Montarea Teatrului Odeon trebuie să aibă, deci, ca miză principală, ațâțarea empatiei în niște oameni care cunosc situația, o deplâng și protestează mutește împotriva ei, însă, fiind imunizați de obișnuința abuzului, ajung, în cele din urmă, să o ignore. Poate că pe aceștia încearcă regizoarea să îi tragă prietenește de mânecă, pentru a evita o capcană în care, de fapt, cu toții avem tendința să alunecăm, deseori scrântindu-ne gleznele: aceea a falsei convingeri că trăim la adăpost, între zidurile protectoare ale orașului. Caracterul urban al existențelor noastre nu ne ferește, carevasăzică, de samavolnicia corporatistă. Din această perspectivă, For Sale este și un antidot pentru o încredere în sine de-a dreptul suicidară.

Așadar, spectatorii nu se găsesc deloc într-o situație comodă. Ei sunt obligați să stea pe un fel de baloturi învelite în saci de rafie, legate de jur împrejur cu niște sfori grosolane; acest aranjament, pe lângă crearea unei atmosfere sărăcăcios-rurale, impune și un disconfort fizic extrem de puternic, a cărui miză clară este introducerea silnică a martorului în acțiunea propriu-zisă ˗ chiar cu riscul de a-i pierde bunăvoința și disponibilitatea spectatorială. În anumite momente-cheie se plusează, însă, nițel hazardat: chiar când publicul începe să se obișnuiască cu noua lui postură, actorii îl forțează să se ridice, să își schimbe locul, să rearanjeze baloturile, pe un ton ferm, ce parează, prin autoritatea pe care o exală, orice potențială împotrivire.

Fără ca spectacolul în sine să fie unitar din punct de vedere dramaturgic, tematica acestuia este construită liniar, de-a lungul firului roșu al acaparării de terenuri și al încălcării dreptului la proprietate ˗ în virtutea unor interese economice care îi ocolesc, cu impertinența de rigoare, pe oamenii de rând. În prima parte, spațiul de joc este dominat de reprezentanții marilor companii, care își justifică și, totodată, își explică acțiunile, într-o manieră punctuală și profesorală. Discursul lor, împodobit ca un pom de Crăciun cu eufemisme colorate și ieftine, trădează un substrat propagandistic alcătuit cu meticulozitate și proiectat astfel încât să se prăbușească în ridicol, fără a i se subestima, însă, forța coercitivă.

Următoarea scenă contrabalansează, cu un singur bobârnac stilistic, întreg efortul persuasiv al acestor personaje scrobite și „îngrășate” cu ideologii corporatiste. Actorii se dezic de rigiditatea veneticilor (apăruți din cine știe ce colț de lume civilizată ca să-și joace partitura mesianică în fața localnicilor blazați de propria sărăcie). Brusc, cu o incredibilă economie de mijloace teatrale, ei se metamorfozează în victimele absolute ˗ țăranii cărora le sunt înghițite pământurile de o industrie agricolă pe cât de hrăpăreață, pe atât de monstruos-impasibilă față de proprietarii originari. Acest tablou al penuriei totale oferă, pe lângă imaginea unei Românii în plină descompunere, o mostră a incredibilei vigori actoricești de care dispun cei șapte interpreți (Alina Berzunțeanu, Antoaneta Zaharia, Marius Damian, Gabriel Pintilei, Alexandru Potocean, Gabriel Răuță, Mihai Smarandache). Fără a li se permite vreun artificiu, cât de mic, în construirea noilor roluri, ei sunt aliniați militărește, expuși într-o formulă rudimentară și, totuși, devastator de eficientă. În acest punct, emoțiile receptorilor încep să fie activate subtil, întreaga scenă scăldându-se într-o ironie amară și plină de sensuri bine conturate.

Se produce, apoi, o distanțare brutală, concretizată sub forma unei demonstrații de „teatru în teatru”, lungită excesiv, repetitivă până la epuizarea fizică a actorilor (mai ales a lui Mihai Smarandache) și, totodată, a deja mult prea solicitaților spectatori. Monoloagele (rostite cu o incredibilă încrâncenare) plasează viitorul sub steaua dominației marilor companii occidentale. Declamarea este însoțită de proiecții video intens parodiante, ce se succed cu o ritmicitate agasantă. Totuși, în ciuda oboselii pe care o degajă acest moment cu ambiții de comentariu meta-teatral, el are un impact foarte puternic și se incrustează adânc în conștiința privitorilor.

de-vanzare-1

Însă, cea mai importantă scenă, cu rol de încununare a acestui demers social ce nu își repudiază nicio clipă statutul artistic, este cea care concentrează și prezintă ciocnirile dintre localnici și exploratori/polițiști/jandarmi, petrecute în 2013 la Pungești. De această dată, lupta se dă între două categorii de oprimați: țăranii cărora le-a fost încălcat dreptul de proprietate (Antoaneta Zaharia și Gabriel Pintilei) și muncitorii (parțial) nevinovați, plătiți de Chevron pentru a comite abuzuri legitimate și consfințite de statul român (Marius Damian, Gabriel Răuţă şi Alexandru Potocean). Tensiunea dintre personaje este una sufocantă și pare să aibă un puls al ei, care se accelerează până la un paroxism greu de îndurat. Cel mai iritant este faptul că fiecare tabără are partea ei de dreptate, astfel încât spectatorul nu mai poate delibera; el este în permanență agresat de privirile actorilor, care i se adresează direct, obligându-l și împiedicându-l, totodată, să ia o decizie care să-i satisfacă simțul echității. Apariția unei reprezentante a companiei (Alina Berzunțeanu) anulează, într-o bună măsură, impasul moral. Dușmanul se arată, astfel, în toată hidoșenia sa împilatoare. Cei din public pot să-și relaxeze mușchii stomacului și să arate din nou cu degetul, acuzator.

Recunosc că ultima parte m-a deconcertat puțin, lăsându-mi un gust dulceag și neplăcut. Dialogul purtat între o mamă și fiul ei (prelucrare a unui fragment din Fructele mâniei, de Steinbeck) este însiropat cu un lirism de care estetica, altminteri dură și fără menajamente, a spectacolului nu prea avea nevoie. Sentimentul de revoltă și compasiunea se subordonează, în acest punct, unei melancolii ușor patetice. Cu toate acestea, finalul reia tonul dur și lipsit de sentimentalism. În timp ce loviturile de baston răsună prin semiîntunericul sălii, proiecțiile îi devoalează pe adevărații vinovați, mult prea bine împlântați ierarhic pentru a fi cu adevărat trași la răspundere. Figurile politicienilor români se întrepătrund cu imagini din satele pustiite, lăsând publicul cu o furie copleșitoare și, sper eu, cât de cât utilă.

Realizat în cadrul proiectului Hunger for trade, spectacolul De vânzare a picat cum nu se poate mai bine pentru ediția a VII-tea a festivalului Temps D’images, a cărei orientare tematică s-a concentrat în întrebarea „Ce ne hrănește?” Oricum, dacă răspunsul se apropie, chiar și tangențial, de numele vreunei mari corporații, există, zic eu, doar două posibilități: ori ca mâncarea să ne stea în gât la un moment dat, ori să închidem ochii și să ronțăim cu aceeași satisfacție gurmandă de până acum.


De vânzare / For Sale; un spectacol de Gianina Cărbunariu, cu: Alina Berzunţeanu, Antoaneta Zaharia, Marius Damian, Gabriel Pintilei, Alexandru Potocean, Gabriel Răuţă, Mihai Smarandache; scenografia, video, light-design: Andu Dumitrescu; mișcarea scenică: Florin Fieroiu; muzica: Bobo Burlăcianu; producător: Teatrul Odeon


 

User Rating: 3.8 (4 votes)
Sending