Tu ce faci la Teatrologie?

12348332_897204857015525_1009073909_nE puțin obositor să tot auzi oameni care aterizează la Teatrologie doar pentru că planul A, B sau C a dat greș. Doar pentru că nu aveau suficient curaj să dea la Actorie. Doar pentru că Teatrologia e un soi de umbrelă protectoare, până când adevărata vocație va ieși la iveală. Foarte rar întâlnesc oameni care să-mi spună: Am vrut să dau la Teatrologie. Pur și simplu. Vreau să fac asta. Știu ce înseamnă asta. Nu spun că viitorii teatrologi trebuie să știe cap-coadă fișele disciplinelor, listele de bibliografii și toată istoria teatrului universal și românesc. Nici vorbă. Despre asta vorbim după admitere.

Cred, însă, că e absolut esențial ca studenții să devină conștienți de tot ceea ce presupune o asemenea facultate: că trebuie să fii dispus să-i aloci și din timpul tău liber; că e necesar să fii curios și interesat de teatru, de toate formele pe care acesta le poate lua; că trebuie să știi ce se întâmplă în jurul tău; că teatrul se transformă; că societatea se transformă; că e nevoie de oameni pasionați, curajoși și deschiși la minte.

Ca facultate, sigur, ar putea fi trecută exact ca orice altă facultate de jurnalism sau de publicitate sau mai știu eu de care. Îți faci treaba la curs și pleci acasă. E extrem de comod pe parcursul celor trei ani. Dar distracția începe, de fapt, de la absolvire încolo. Tu ai diploma asta care, în discurs, nu interesează pe nimeni. Când, însă, încerci să dai buzna într-un loc de angajare, documentul cu pricina pare să însemne ceva, surprinzător. Și-atunci n-ai decât să-ți reamintești cam în ce au constat cei trei ani de zile, cam cu ce te-ai jucat și de ce. Firește, se poate să fii mult mai norocos de atât, să te reprofilezi cu un master sau cu o altă licență și, uite-așa, ți-ai salvat soarta.

De fapt, lucrul ăsta se întâmplă mai des decât ar fi de dorit. De cele mai multe ori, lucrurile se opresc undeva la jumătate, când, prin al doilea an de licență, studenții își dau seama că impresia lor legată de această specializare a fost complet greșită și că trebuie să se reprofileze. Că așteptările lor nu sunt satisfăcute. Că s-au plictisit și și-au dat seama că nu sunt făcuți să devină teatrologi. De ce? Fiindcă, de cele mai multe ori, când spui că ești student la Teatrologie, oamenii au impresia că ăsta e un nume pompos pentru Actorie, și te-ntreabă râzând: Când te văd pe scenă? Și poate pentru că cei mai mulți studenți provin dintr-un astfel de mediu și-și proiectează în minte o imagine cu adevărat diferită de ceea ce oferă specializarea în sine. Sau poate pentru că, în fond, mulți dintre ei voiau să răspundă cu entuziasm la întrebarea anterior menționată, dar au picat la admitere. Teatrologia ca atare există în imaginația puținor viitori studenți. Restul, când încep să facă parte din ea, nu înțeleg ce li se întâmplă, de fapt. Li se pare că se joacă și că, în jocul ăsta, unora nu le pasă de alții. Adică, vii, nu vii, e treaba ta. Treci, nu treci, e treaba ta. Citești, nu citești, e treaba ta. Scrii, nu scrii, e treaba ta. Am putea fi prieteni, dar nu e obligatoriu.

Cred însă că se trece cu vederea un mic detaliu: viitorii studenți vin din licee. Iar în licee, mâncarea arată cu totul și cu totul diferit. Da, e adevărat, învățământul universitar se ghidează, în teorie, după alte principii. Vorbește despre deschidere, despre parteneriatul student-profesor, despre colaborare și opinare liberă, lucruri cu care, în mod normal (deși complet anormal), aceștia nu s-au întâlnit încă. Lor li s-a spus să scrie și să memoreze, să reproducă fraze, să vorbească mai puțin și să scrie tot, să vină cu temele la zi, să facă eseuri despre lucruri care nu-i interesează și să-și vadă de lungul nasului – lung care nu-i include și pe ceilalți în el. Prin urmare, când sunt nevoiți să vorbească și să gândească liber, să pună întrebări și să propună teme de cercetare, nu știu ce fel de buldozer i-a lovit.

Studentul se sperie, dar, în loc să spună că s-a speriat, spune că nu-l interesează lucrurile astea. Și-atunci nimeni nu mai stă să recalculeze. Dacă el e dezinteresat, din nou, îl privește. E adevărat că există și cazuri în care profesorul încearcă tot posibilul să trezească un dram de interes în studentul din fața lui. Însă acesta din urmă s-a prea convins pe sine însuși că nimic nu-i mai trebuie, că se poate descurca și singur și că, hei, dacă nu se prezintă în sesiune, vine la restanțe și trece oricum. Așa, fără rușine. Și trece și se descurcă și nu-l doare nicăieri. Fiindcă, pentru el, nu e o necesitate. Încă.

Și-atunci, în loc să ne întrebăm dacă teatrul are nevoie de teatrologi – pentru că are, chiar dacă cei care-l practică își dau el seama de asta sau nu –, ar trebui mai degrabă să ne întrebăm dacă teatrologii sunt conștienți că e nevoie de ei. Dacă știu că în multe asociații de teatru independent lipsește întocmai acea persoană care să gestioneze chestiuni ce țin de marketing și management. Dacă știu că unii regizori chiar sunt deschiși la colaborarea cu un dramaturg. Dacă știu că jurnalismul cultural îi strigă de nebun, și prea puțini mai obosesc să-i răspundă. Dacă știu că, la ieșirea din facultate, îi așteaptă o armată de obstacole – sigur, niciunul de netrecut. Dacă știu că răbdarea, perspicacitatea și curajul sunt elementare într-un astfel de mediu. Și, dacă au înțeles toate astea, ce?