Un prim concert Thirty Seconds To Mars în România, o primă experiență rock și o primă întâlnire VIP cu câștigătorul unui Oscar

Ziua de sâmbătă, 5 iulie 2014, mi-a transmis niște vibrații pozitive, pe care le voi resimți câteva săptămâni de acum încolo. Acele cozi „normale” de la intrarea VIP și așteptarea în soare fără apă pentru a fi „escortați” la Centrul de Presă din incinta Romexpo n-au însemnat nimic pe lângă satisfacția pe care o am acum. Dar, la două zile după această experiență cred că tot ce pot spune este: „A fost INCREDIBIL!”.

Am făcut „cunoștiință” cu 30 Seconds To Mars înainte de a-l recunoaște pe Jared Leto în filme. Trupa lui o știu din 2008, de când am prins la televizor Premiile MTV European Music Awards și au câștigat la ambele categorii la care fuseseră nominalizați: Rock Out și Video Star. Pe vremea aceea, ascultam activ rock, iar 30 Seconds To Mars mi s-au părut a fi o doză de prospețime bine venită în cultura mea muzicală. Le-am cumpărat primele albume online, mai exact 30 Seconds To Mars (2002) și A Beautiful Lie (2005), dar cumva, nu prea mi-au plăcut piesele lor în afara lui Capricorn (A Brand New Name), și A Beautiful Lie, pe care am ascultat-o obsesiv mai multe săptămâni.

Jared Leto a susținut cu Thirty Seconds to Mars  primul concert în Romania

După un an am vizionat Requiem for a Dream (Darren Arronofsky, 1999) și ulterior, Mr. Nobody (Jaco Van Dormael, 2009), datorită cărora l-am „cunoscut” pe Jared Leto, actorul. Nu mi-a luat mai mult de câteva minute ca să-mi fac o primă idee asupra talentului de care el dă dovadă sau a provocărilor cinematografice la care se supune. La 4 luni după lansarea oficială a Mr. Nobody, a apărut albumul This Is War și videoclipul de la Hurricane, care, alături de melodie, au devenit un tipar al micilor mele obsesii auditive și vizuale: cadre lente profunde, pian pe fundal, slow-motion etc.

Abia la finele lunii ianuarie 2014 am reușit să văd mult-așteptatul Dallas Buyers Club (Jean-Marc Valée, 2014), despre care citeam aproape în fiecare zi câte un titlu de articol în feed-ul Twitter-ului sau Facebook-ului. Iar impresia mea despre acest film am scris-o si aici, am spus-o în mod constant persoanelor cu care am vorbit despre el și o voi mai spune și scrie până când experiența mă va fi lecuit de unele așteptări: filmul este unul extrem de realist si curajos (mai ales din partea americanilor), pentru că vorbește despre adevărul despre companiile farmaceutice dintotdeauna, la fel de actual din anii ’80 până azi. După ce am admirat de trei ori consecutiv prestația impecabilă a lui Jared Leto, mi-a fost stârnită curiozitatea. Mi-am amintit de Thirty Seconds To Mars și (atunci) viitorul lor concert la București, am reînceput să îi ascult, de data asta cu ultimul album, Love, Lust, Faith and Dreams (2013) și mi-a revenit o pasiune pentru ei pe care o credeam decedată.

Au urmat Globurile de Aur, Premiile Oscar și o cinematecă constantă timp de o lună cu filmele lui Jared Leto, ca să-mi hrănesc bănuielile despre talentul lui. Am avut dreptate. Ascultându-i versurile și vocea pregnantă și perfect calibrată, analizându-i personajele alese și spiritul de a empatiza cu persoanele pe care decide să le portretizeze, am dezvoltat o admirație ieșită din comun pentru acest „mutant” multi-talentat. În niciun caz nu aș fi putut să las ziua de 5 iulie să treaca pe lângă mine fără ca eu să dau mâna cu această enigmă inspirațională.

Ziua concertului a venit mult prea repede. Cred că speram să mai învăț câteva versuri ca să nu se vadă prea tare că m-am dus ca un fel de omagiu unui actor pe care îl admir, nu ca fiind „fană” a trupei. La 15.45 era check-in-ul VIP. Se făcuse deja coadă când am ajuns la Intrarea C de la Romexpo, cu cinci minute înainte de check-in, dar m-au lăsat repede să intru. Am intrat în incinta curții, am stat la altă coadă, m-am împrietenit cu două disperate supraponderale și cu două nemțoaice care fuseseră în trecut la mai multe Meet & Greet-uri și deja îi cunoșteau pe băieți. În orice parte mă uitam, vedeam grupulețe discutând constant despre cancan-uri legate de membrii trupei. Prima urmă de dezgust mă lovise. Până la urmă, nemțoaicele s-au dovedit a fi cele mai relaxate și liniștite, așa că am stat numai cu ele. Am fost surprinsă să văd oameni de toate vârstele, de la 17 ani până la 60. Aceasta va fi o imagine pe care nu o voi uita foarte curând.

Când în sfârșit s-a strâns toată lumea, am fost „escortați” spre Centrul de Presă. Ne-am așezat pe podea și o femeie a început să ne spună în ce va consta Meet & Greet-ul și niște simple reguli: spre exemplu, nu am avut voie să punem întrebări personale, stupide și irelevante. A insistat să fim civilizați și să încercăm să facem experiența asta cât mai antrenantă. Sigur că nu au lipsit întrebările gen ”Ai vrea să cânți o melodie cu mine, Jared?” și grimase jenate din partea lui Jared însoțite de un refuz pe cât posibil de politicos, deși zâmbea și mi s-a părut că îi venea să pufnească în râs. Iar după refuz, o continuare banală și disperată „O să te iubesc oricum, Jared!” făcea loc pentru alte chichoteli din partea mea și o expresie compătimitoare din partea membrilor Thirty Seconds To Mars. Dintr-un impuls inexplicabil, am ridicat mâna în timp ce îi răspundea acestei fete, m-a fixat cu privirea încruntat și a continuat să îi ofere un răspuns inutil fetei. Șansele de a mai adresa o întrebare inteligentă scăzuseră dramatic. După alte două-trei întrebări, s-a terminat sesiunea de Q & A. Așa cum era de așteptat, nimeni nu adresase întrebări legate de filmele pe care urmează să le facă, sau experiențele lui din filmele precedente (lucruri care m-ar fi interesat pe mine). A fost la un moment dat o fată care l-a întrebat de unde își sustrage inspirația, care ar fi putut fi percepută ca fiind inteligentă și necesară, dacă nu ar fi adăugat ulterior că ea „are foarte multe idei, dar nu le poate scrie”. Jared a răspuns că scrie în mod natural, nu se chinuie deloc. Am trecut repede fiecare ca sa ne semneze niște postere mari din carton, am mai trecut o dată pentru a face o poză și gata, s-a terminat VIP-ul.

Nu pot să spun că am fost dezamăgită, mă așteptam să fie așa. Dar nu pot să spun nici că mi-a convenit, având în vedere că am fost obligată să ascult întrebări idioate și răspunsuri scârbite pe care probabil le dă la fiecare întâlnire VIP.

F42A5527-XL

La secțiunea Diamond din fața scenei, m-am așezat unde era vizibilitatea cea mai mare, adică pe colțul din dreapa a scenei. A fost o alegere destul de bună, având în vedere faptul că se vedea totul aproape din orice unghi. La ora 20 fără 5 minute, au început să cânte în deschidere Bad Things, o trupă americană de rock alternativ, cu un solist mult prea energic pentru mulțimea nerăbdătoare să îi vadă pe Thirty Seconds To Mars. Cu toate acestea, oamenii s-au distrat, au urlat și au sărit.

Ceea mi s-a părut foarte profesional din partea întregii organizări a fost faptul că s-a respectat programul. La ora 20 a început trupa de deschidere, iar la ora 21 au început Thirty Seconds To Mars. Un concert foarte antrenant, colorat, animat, cu o sonorizare incredibilă (nu cred, sincer, că am mai fost la un concert la care să se distingă atât de bine instrumentalul de vocea solistului).

Au început cu Birth de pe ultimul album, au continuat cu Night Of The Hunter de pe penultimul album și după cred că am pierdut firul. În principal, alternau o piesă de pe Love, Lust, Faith and Dreams cu una de pe This Is War. După câteva melodii, a fost un medley acustic în care Jared Leto includea și alte melodii mai vechi. În orice caz, am auzit Kings and Queens, This Is War, Search and Destroy, City of Angels, Do or Die, Up In The Air. Hurricane a fost inclusă în medley-ul acustic.

A trecut prea repede. Atmosfera a fost extrem de energică, nelipsind doza de confetti și baloane de la fiecare concert. Jared a chemat pe scenă câțiva spectatori, fapt care a apropiat enorm publicul de solist, comparativ cu starea noastră de spirit de la Meet & Greet. A comunicat în permanență cu publicul, a încercat să spună „Bună” în română și a fost învățat de un fan de pe scenă să înjure: „Du-te dracu!”. Mărturisesc că am fost mult mai impresionată de pronunția lui corectă decât de toate aceste ritualuri de la fiecare concert.

Nu am simțit niciun pic de oboseală, chiar dacă am stat în picioare cinci ore, melodiile parcă se terminau prea brusc. Cred că Jared Leto avea mai multe de arătat publicului român decât a făcut-o acolo pe scenă. Dar a fost o experiență de neuitat. O experiență mai degrabă personală, decât comună cu oamenii din jurul meu. Poate pentru că am văzut la propriu fete plângând și consider că nu am nimic în comun cu ele. Poate pentru că nu am țipat la fel de mult ca restul sau poate pentru că nici măcar nu știam versurile la toate melodiile. Cu toate acestea, ceea ce am trăit eu în momentul concertului a fost o conexiune specială cu atmosfera, cu scena, cu Tomo Miličević din stânga scenei, cu oamenii din backstage, cu Shannon Leto (care a rămas în Los Angeles, din cauza unui mic incident, dar nu s-a simțit) și în cele din urmă cu unul din actorii pe care îi stimez cel mai mult: Jared Leto, care încă o dată mi-a demonstrat cât de bine se pricepe la asta.

User Rating: 5.0 (1 votes)
Sending