Underground FFEST

ffest-2015-negru

Dacă undeva, într-un oraș, se întâmplă un festival de film pe care nu îl vede nimeni, mai este el vizibil? Contrar așteptărilor, festivalul de film studențesc organizat de Universitatea Babeș-Bolyai, Universitatea Sapientia și Universitatea de Arte și Design din Cluj-Napoca, a luat-o anul acesta pe o pantă (puțin spus) descendentă. Aflat la a noua ediție care a avut loc în 10 și în 11 decembrie, FFEST a devenit, în mod paradoxal, unul dintre cele mai underground evenimente culturale de anul acesta. Nu mă refer aici la calitatea filmelor selectate sau la criteriul de selecție în sine, ci la organizarea și la promovarea inexistente. Cu ocazia asta, mi-am dat seama că ultimele două aspecte pot să facă mai mult decât calitatea producțiilor, în condițiile în care un festival despre care nu știi nimic, dar care oferă multe din punct de vedere calitativ, ar putea la fel de bine să nici nu existe.

La fel ca în ultimii câțiva ani, proiecțiile au fost găzduite de sala cinema a Universității Sapientia, afișul de promovare și spotul fiind realizate de studenți ai Facultății de Teatru și Televiziune. Lipsa totală a promovării rămâne, însă, un mister, mai ales cea din mediul online (de pe site-uri de socializare sau chiar și de pe site-ul oficial al festivalului) care nu se justfică. În fine, acest „of” cred că este unul mai degrabă personal, al celor care au avut filme în competiția festivalului sau, pur și simplu, a studenților facultăților implicate. Ca să nu mai spun că s-a transmis vestea în legătură cu înscrierile filmelor precum s-au transmis și basmele culese de Petre Ispirescu.

Documentarele din acest an au ocupat un singur calup în cadrul căruia au fost producții pe care le-am mai putut urmări și în alte festivaluri. Beyond (Dincolo) al lui Răzvan Chirilă este genul de documentar observațional care pe mine mă cam dă afară din sala de cinema. Asta nu înseamnă că nu-i înțeleg/apreciez calitățile estetice și implicarea emoțională pusă la bătaie de autor în producția documentarului, însă am ajuns la un anumit grad de saturație începând să-mi pun problema în legătură cu ce îmi e necesar și ce nu. Este vorba despre un centru de plasament pentru persoane cu boli psihice. Acestea sunt urmărite de așa-zisa cameră obiectivă (conceptul de documentar observațional este unul extrem de discutabil din punctul meu de vedere). Ajungem să-i cunoaștem pe pacienții atent individualizați pentru a observa și a „trăi” timp de douăzeci de minute dincolo – într-o lume ce poate părea ficțională pentru noi, cei de „dincoace”.

Istvan’s Star (Steaua lui Istvan) de Mihai Stanciu – documentar care a câștigat o mențiune în cadrul FFEST – se concentrează asupra portretului lui Istvan, un cunoscut personaj al Clujului, suferind de o boală psihică, dar cu anumite sclipiri ale inteligenței care-l scot din stereotipul cerșetorului clasic. Portretul lui Istvan devine din ce în ce mai conturat și mai complex pe măsură ce spectatorul este introdus în viața de zi cu zi a acestuia. Debitul verbal fiind una dintre trăsăturile principale ale tânărului, documentarul ajunge să mizeze în special pe micile „filozofii de viață” sau cunoștințe generale pe care le răspândește Istvan în jurul lui.

Câteva fragmente din viața fotografului român Sorin Onișor sunt surprinse de Marieta Manolache în documentarul Son of the Sun (Fiul Soarelui). Autoarea reușește să pătrundă atât în viața profesională a lui Sorin, cât și în cea personală, urmărind cum cele două planuri se întrepătrund adesea, fără însă a se afecta unul pe celălalt. Fotograful pare că de cele mai multe ori vorbește special pentru cameră, însă acest aspect se pierde pe parcurs, spectatorul fiind cu totul atras în povestea vieții acestuia care se desfășoară mai mult pe drumuri. Sorin devine, așadar, un adevărat personaj, falsa abstracție de camera de filmat pe care o face devenind, la rândul ei, parte din personalitatea jovială a acestuia. El se adaptează cu ușurință (cel puțin aparent) oricărei circumstanțe din viața sa, nerenunțând însă la căutarea cadrelor perfecte, la transmiterea cunoștințelor sale și, mai ales, la familie.

Secțiunea filmelor experimentale a fost una destul de restrânsă, în ciuda genului extrem de vast și de ofertant la nivel de concept. Din câte am observat, autorii experimentalelor jonglează adesea cu încercarea de a reprezenta anumite laturi ale subconștientului uman, o dimensiune ce mi se pare fragilă din multe puncte de vedere. De aceea, cred că adesea filmele experimentale sunt gustate doar de către proprii lor autori. În ceea ce privește acest gen, cred că primează nivelul estetic și atracția vizuală a spectatorului. Din punctul meu de vedere, autorii acestor filme ar trebui să înceteze, în primul rând, cu vorbăraia. Ideile filozofice, sofisticate, profunde, spirituale, în mod greșit percepute ca fiind general valabile, se mulează fix ca nuca-n perete pe fundaluri cu imagini editate în diverse programe. Mi-a plăcut The day I tried to live al regizorului Alin Barbir, un filmuleț ce s-ar preta mai degrabă la genul videoclipului și care mizează mult pe scenografie, corporalitate, machiaj, costume și pe un montaj ritmat.

Ar fi forțat să mai insist asupra secțiunilor experimental sau very short, fiindcă, în mare, aceste filme cad oarecum sub umbrela experimentelor (după cum le și zice) despre care o debitare în scris va căpăta o puternică alură de bla-bla. Le-ați văzut, bine, nu le-ați văzut… veniți la anul. Dacă se mai ține.