Veneția. Aproape în direct

Venetia

Afișul Festivalului de film de la Veneția 2014, un omagiu adus lui Truffaut

Am fost la Veneţia şi am văzut 30 de filme în 12 zile. 2,5 filme pe zi. Pretty good, I’d say. Astea sunt, însoţite numai de vreo două-trei vorbe, telegrafiate, proaspăt coapte (poate unele scoase din tavă prea devreme), la câteva zile după festival.

Filme bune

The Postman’s White Nights – r. Andrej Koncaloskij – Film ficţiune realizat într-un sătuc din Rusia, cu sătenii drept actori. Sensibil, pitoresc, realist pictural (poate cele mai frumoase cadre din ce am văzut în tot festivalul). Câştigătorul Leului de Argint.

The Look of Silence – r. Joshua Oppenheimer – Cum spunea un coleg, „more of a companion piece, than a sequel”. Acelaşi subiect ca în Actul de a ucide / The Act of Killing, tratat într-o manieră mult mai personală: protagonistul este fratele unei victime a genocidului şi intervievează ucigaşii. O câştigat şi el ceva.

The Humbling – r. Barry Levinson – Cu siguranţă cel mai bun film al lui Pacino de la Insomnia încoace. Meta comedie neagră. Neagră cu „N” mare – poate prima dată când am râs la ideea de „pedofilie incestuoasă”.

The Goob – r. Guy Myhill – Debutul lui Guy Myhill este copilul nelegitim al lui Harmony Korine şi al realismului britanic… şi al lui Refn ?! (nu.)

El Cinco de Talleres – r. Adrian Biniez – Primul film despre fotbal pe care l-aş recomanda cuiva care nu are nicio treabă cu/urăşte fotbalul. De fapt, nu e despre fotbal. Nu e nici măcar cu fotbal. E despre un fotbalist şi întrebarea „cine eşti atunci când nu mai poţi face tot ceea ce te defineşte?”.

The Farewell Party – r. Sharon Maymon, Tal Granit – Dacă Amour priveşte Moartea în ochi citind Schopenhauer şi stând într-un fotoliu de piele într-o cameră tăcută, luminată doar de lună, The Farewell Party o invită la o petrecere adolescentină, cu o bere la pahar în mână şi greşind totul în afară de refrenul la karaoke.

Loin des hommes – r. David Oelhoffen – Lord of The Rings hiper-realist. Are sens? Doar vag. De ce o zic atunci? Pentru că: Viggo Mortensen, imensitatea naturii, „lots of walking”, camaraderie improbabilă.

Labour of Love – r. Adityavikram Sengupta – Problema mea cu acest film este că nu sunt sigur dacă îmi place de fapt filmul sau doar propria mea interpretare a sa. Desigur, filmul a fost catalizatorul pentru acea interpretare, dar problema apare atunci când filmul îți oferă prea multe spații goale în temelia sa, așa încât două persoane vor construi două clădiri complet diferite.

Between 10 and 12 – r. Peter Hoogendoorn – Parte din mine crede că acest film ar fi câştigat Camera D’Or (cel mai bun debut) dacă ar fi intrat la Cannes. În schimb, această poveste conceptuală despre pierdere şi empatie a ajuns în topul celor trei filme al tânărului juriu de la Venice Days.

One on One – r. Kim Ki-duk – Ritmul alert în care Kim Ki-duk îşi realizează filmele (cel puţin unul pe an) îşi arată colţii. Povestea e ok (deşi nici pe departe la fel de originală precum ce din Moebius), dar filmul e plin de defecte tehnice (racorduri aiurea, trepied ce se răstoarnă etc.). Desigur, mi-am spus, trebuie să fie intenţionate, deşi nu par să întreţină în niciun fel conţinutul. Doar vorbim de Kim Ki-duk. După care mi-am dat seama că tocmai pe acest raţionament se baza şi el când a conştientizat că a dat-o în bară.

Sivas – r. Kaan Mujdeci – Unul dintre cele mai provocatoare filme văzute pe subiectul relaţiei copil – animal.

Filme aşa şi aşa

Les nuits d’ete – r. Mario Fanfani – Un film ce abordează multe subiecte fără să pătrundă prea mult în vreunul dintre ele. E despre travestiţi, daaar şi despre război, daaar şi despre emaniciparea femeii, daaar şi despre altceva, încât încep să cred că nu e despre nimic.

Hwajang (Revivre) – r. Im Kwoon-taek – Mi s-a spus că e un film sud-coreean. Am mers. Am văzut. Am ieşit dezamăgit cu dovadă că nicio etichetă nu e infailibilă – o să cer mai multe informaţii înainte de a viziona un film, nu doar dacă e sud coreean sau nu. Cuvinte cheie: telenovelă, criză între două vârste, first world problems.

I nostri ragazzi (Our children) – r. Ivano De Matteo – Un film pe care l-am apreciat în acelaşi fel în care aş aprecia o comedie romantică: povestea e bună, sunt implicat, dar îmi dau seama că tot ceea ce văd îs baliverne. Baliverna primordială, cea care stă la baza filmului, este o portretizare absolut neverosimilă a tineretului: seamănă mai mult cu progenitura Satanei din The Omen decât cu adolescentul de 15 ani de alături.

Metamorphoses – r. Christophe Honore – Ce se întâmplă dacă iei miturile Greciei Antice şi le pui într-un context actual? Regizorul nu ar şti răspunsul la această întrebare pentru că e prea ocupat cu masturbarea intelectuală.

Before I Dissapear – r. Shawn Christensen – Bazat pe scurtmetrajul Curfew ce a câştigat un Oscar. „Clădit pe” ar fi o sintagmă mai bună decât „bazat pe”, deoarece autorul reciclează toate scenele din scurtmetrajul original, fără modificări. Construieşte o casă pe piloni defecţi şi se simte în toate aspectele filmului.

They have escaped – r. Jukka Pekka Valkeapaa – Începe ca o poveste banală despre orfani, schimbă genurile de vreo trei ori de-a lungul filmului. Foarte incoerent, din păcate. Nu am cum să uit nici răspunsul regizorului la întrebare „da’ cu indienii ăia ce era?”: „am uitat. + *zâmbet tâmp*”. Sindromul Lynch

Heaven knows what – r. Josh Sfdie, Bennz Safdie – Aurolacii din New York în căutarea continuă după următoarea doză de heroină. Atât.

The Sound and the Fury – r. James Franco – Am apreciat felul în care fiecare dintre cele patru capitole ale filmului, corespunzătoare celor patru copii ai familiei, au stiluri diferite în funcţie de personaj. Mult stil, puţin conţinut.

Patria – r. Felice Farina – Îmbină ficţionalizarea protestului unor muncitori italieni cu imagini de arhivă din viaţa politică coruptă a Italiei. Se bazează mult prea mult pe intertext pentru ca un străin să-l poată înţelege, iar în acelaşi timp nu spune nimic nou pentru italieni.

Filme nu prea bune bune deloc

The Smell of Us – r. Larry Clark – The Smell of Shit.

Jackie & Ryan – r. Ami Canaan Mann – Umor involuntar cu căruţa în cel mai convenţional film imaginabil, dar făcut prost. Cuvinte cheie: redneck love, viori, aceeaşi piesă oribilă cântată de patru ori de-a lungul filmul, viori + chitări acustice.

Tsili – r. Amos Gitai – Un film experimental despre Holocaust ce începe cu o secvenţă de două minute de dans contemporan. Trebuia să plec chiar atunci din sală.

tn_gnp_et_1025_film

Birdman (2014), regia Alejandro González Iñárritu

Filme cu care o să le lauzi în conversaţii şi după zece ani

Birdman – r. Alexandro Inarritu – Virtuozitate cinematografică (tot filmul e un plan secvenţă), relevanţa temei şi profunzimea explorării ei (narcisisim), jocul actoricesc (urăsc să menţionez asta, dar props to Edward Norton şi Michael Keaton), umorul, chestiile meta, ambiguitatea, faptul că nu se ia în serios etc. MIND BLOWN. Inarritu a renunţat la pesimismul hardcore ce nu-l ducea nicăieri şi a făcut un film distractiv.

H. – r. Rania Attieh, Daniel Garcia – MIND BLOWN PT.2. H. este ceea ce se întâmplă atunci când amesteci vestigiile uneia dintre cele mai vechi culturi ale lumii, Grecia Antică, cu tendinţe ultra-moderne din domeniul sci-fi. Din suprapunerea celor două reiese o operă ce inspiră eternitate. Poate cel mai elegant film pe care l-am văzut vreodată.

Retour a Ithaque – r. Laurent Cantet – Favoritul tânărului juriu de la Venice Days. Precum filmele lui Richard Linklater, Retour a Ithaque reuşeşte să înmagazineze sufletul unei scurte perioade specifice de timp, în cazul acesta a reîntâlnirii unor vechi prieteni pe acoperişul unui bloc cubanez. Filmul are şi un puternic strat de critică socialo-politică, ce complementează perfect dimensiunea intimă a sa (lucru ce lipseşte adesea din filme asemănătoare)

Nobi (Fires on the Plain) – r. Shinya Tsukamoto – Iadul pe Pământ. Atât. Sau… (aici)

Court – r. Chaitanya Tamhane – Un film inteligent despre absurditatea fundamentalismului în diferite aspecte ale vieţii. Puţine cadre (deosebit de estetice), realism hardcore, arată cât de filmic poate fi un proces juridic în sine. Câştigătorul premiului Orizzonti (pentru inovaţie în film).

Class Enemy – r. Rok Bicek – Un film despre educaţie ce se hrăneşte dintr-o ambiguitate pe care reuşeşte să o menţină trează de la început până la sfârşit. E un sentiment incredibil să fii puternic mişcat de o versiune pervertită a unei doctrine profund personale. Cred că e efectul pe care Hitler l-a avut asupra oamenilor. (Vorbesc în hiperbole, sunt conştient.)

Ida – r. Pawel Pawlikovski – Un film cu influenţe noir cu o călugăriţă în rolul principal. Poate fi găsit online. Dacă nu-l descarci în momentul acesta, eu nu ştiu ce altceva să mai fac.


Cea de-a 71-a ediție a Festivalului Internațional de Film de la Veneția a avut loc în perioada 27 august-6 septembrie 2014.


 

User Rating: 0.0 (0 votes)
Sending